Foto & Copyright A.-Ch. Kycyku |
De aceea nu s-a auzit nici strigătul
motanului Zoom. De mult în cartier nu se mai auzeau nici plânsete de
prunci, nici gemete de bătrâni care-și dau sufletul. Aceștia ajunseseră să
creadă că, de-ți dai duhul cu cât mai puțin zgomot, ți se prelungește viața. Pe
de altă parte, deși nu le era jenă să scoată din gură ciudățenii, se zbăteau să
moară cu cât mai puțin zgomot, ca să nu se bucure vecinii. Acum, la început de
iarnă, când gerul îi dădea aerului forma unei mari surzenii, se auzeau doar
lătratul câinilor, croncănitul ciorilor, bocetele înfiorătoare ale pescărușilor
și câte un nebun sau bețivan care urla sau blestema ca într-un teatru unde
muriseră toți spectatorii.
- Văz că deja lumea s-a împărțit deja în două soiuri de țări,
- surâse Iustin, în timp ce cu mâna stângă le arunca fârâme de pâine mucegăită
celor trei lebede de pe malul lacului, iau cu dreapta flutura blând o carte.
- Deja,
sau de când s-a scris cartea aceea? -
întrebă sora sa, Lina.
- Niciodată nu se știe cu exactitate
când a fost scrisă o carte, - răspunse el.
- Eu știu că toate țările devin sate, -
spuse una dintre fete. Dar dacă acea carte...
- Țări
care te obligă, - citi Iustin din memorie, - chiar și cu o amorțire lentă a conștiinței, să crezi că lucrurile vor
merge mai bine... și țări care te obligă să speri că lucrurile nu vor merge mai
rău de atât...