 |
| Foto & Copyright A.-Ch. Kycyku |
De aceea nu s-a auzit nici strigătul
motanului Zoom. De mult în cartier nu se mai auzeau nici plânsete de
prunci, nici gemete de bătrâni care-și dau sufletul. Aceștia ajunseseră să
creadă că, de-ți dai duhul cu cât mai puțin zgomot, ți se prelungește viața. Pe
de altă parte, deși nu le era jenă să scoată din gură ciudățenii, se zbăteau să
moară cu cât mai puțin zgomot, ca să nu se bucure vecinii. Acum, la început de
iarnă, când gerul îi dădea aerului forma unei mari surzenii, se auzeau doar
lătratul câinilor, croncănitul ciorilor, bocetele înfiorătoare ale pescărușilor
și câte un nebun sau bețivan care urla sau blestema ca într-un teatru unde
muriseră toți spectatorii.
- Văz că deja lumea s-a împărțit deja în două soiuri de țări,
- surâse Iustin, în timp ce cu mâna stângă le arunca fârâme de pâine mucegăită
celor trei lebede de pe malul lacului, iau cu dreapta flutura blând o carte.
- Deja,
sau de când s-a scris cartea aceea? -
întrebă sora sa, Lina.
- Niciodată nu se știe cu exactitate
când a fost scrisă o carte, - răspunse el.
- Eu știu că toate țările devin sate, -
spuse una dintre fete. Dar dacă acea carte...
- Țări
care te obligă, - citi Iustin din memorie, - chiar și cu o amorțire lentă a conștiinței, să crezi că lucrurile vor
merge mai bine... și țări care te obligă să speri că lucrurile nu vor merge mai
rău de atât...
- Dar se poate mai rău de atât? - interveni o altă fată.
- Nu știu, - spuse Iustin. Dar abia
aștept să termin liceul, sau să câștig vreun pariu, și să dispar de aici. Aici
nu se mai poate trăi.
- Așa zice și mama, - spuse Lina. Și
profa de bio, și bunica, și... tata...
- Poate de aceea nu puteți pleca de
aici, - zise una dintre fete. N-o spun cu răutate.
- Știu, - spuse Iustin. Acum am
impresia că-mi va fi un dor devastator de plimbările noastre, de aceste seri
atât de frumoase, ba chiar duioase, de discuțiile noastre, de lebede... Dar
cred că, imediat ajuns dincolo, deja îmi voi fi consumat dorul respectiv...
Se lăsa amurgul peste lac și lebedele
se înveliseră într-o umbră argintie. Erau curate și tăcute ca într-o vedenie.
Când li se apropia vremea pribegiei, doi grași ai primăriei le prindeau într-un
năvod în formă de balenă, le înghesuiau în niște lăzi de lemn împreună cu
fazanii și cu rațele și le duceau nu se știe unde, ca să-și petreacă iarna. Puțini
locuitori ai cartierului reușeau să observe că, în fiecare an, se întorceau în
parc aceleași trei lebede: Cuplul
îndrăgostit de viață și de moarte – cum se poartă la lebede – și Văduva. Nu le deosebea aproape nimeni,
căci nu avea importanță pe care lebădă o hrăneau cu fârâmele lor, ci faptul că ei țineau în viață chiar și lebedele fără stăpân. Nimeni nu le auzise vreodată vocea
celor trei lebede, deși copiii, deseori împreună cu bunicii, se zbăteau să le
seducă și să le deschidă gâtlejul, scoțând strigăte, chiuituri, gemete, urlete
etc., ale altor păsări și animale autentice, altoite, sau născocite.
Bătrânii, mamele cu prunci în cărucioare,
alergătorii și cerșetorii de la acea oră se răreau. Iubitorii de cupluri își
împătureau ziarele găurite, își scuturau hainele, ieșeau din niște boscheți și intrau
în niște tufișuri, în partea veche, plină de sculpturi neterminate, sticle
goale, pantofi fără soț și frunze încă multicolore, a parcului. Vânzătorii de
porumb, ciocolată, ceaiuri și vin fiert cu scorțișoară, puneau lacătul
barăcilor și se adunau lângă marea colivie a saltelelor, unde vreun copilaș poreclit
de obicei atomic nu accepta să se
oprească din sărituri.
- Poate vorbesc și aiurea, - spuse
Iustin, - dar gândul îmi stă la sărmanul Zoom.
- De ce, ce a pățit Zoom? - întrebă una
dintre fete.
- Îl castrează, - spuse Iustin.
- Ce înseamnă îl castrează? – se uimi Lina.
- Iar tu?! - replica fratele. Ți-am
explicat-o de opt ori.
- Da, dar tot mi se pare că-l vor ucide.
- Uciderea e minunată! - râse Iustin cu
amărăciune. Oricum, după ce se va termina treaba asta, Zoom nu va mai zgâria.
Și nici nu va stropi covorul și cărțile bibliotecii cu...
- Sărmanul, - spuseră cele două fete.
Nu exista vreo altă soluție?
- Să-l gonim, - spuse Iustin. Sau să i-l facem cadou vreunei bâtrâne singuratice din bloc.
- Niciodată! - sari Lina. Mai bine mor,
decât să-l dau pe Zoom cuiva!
- Dar tu abia te-ai născut, - se supără
Iustin. Cât le iubesc pe aceste micuțe care sunt gata să moară pentru animale!
- Animalele domestice! – replica Lina.
O spun pentru ultima oară: dau foc casei, dacă îndrăzniți să-l dați pe Zoom
cuiva!
- N-o să-l dăm nimănui, adăuga Iustin.
Doar că, de acum încolo, va fi ca de jucărie.
- Să fie, - spuse Lina. E suficient să
mă iubească.
- Asta e nenorocirea jucăriilor, -
surâse Iustin. Îi iubesc pe toți la fel. Iar asta, în loc să ne apropie unul de
altul, ne face jucării.
Cei patru porniră spre una dintre
ieșirile parcului.
- L-am botezat Zoom, - adăugă Iustin, -
fiindcă atunci când era cât un ghemotoc, avea o privire care te străpungea
direct în suflet. Pe neașteptate credeai că ai sufletul mai mare. Poate o să vi
se pară prea poetic, dar acea privire m-a împiedicat să fac multe prostii ale
vârstei...
- Vorbești ca un bunic, - râse una
dintre fete.
- Parcă o văd pe mama ieșind din beznă
cu ochii în lacrimi, - interveni Lina. Dar
unde ați dispărut așa, că mi s-a făcut sângele apă. Credeam că v-a răpit
cineva...
- N-avem scăpare, - rosti Iustin. Pot
suporta orice, dar zgomotele mă distrug. Într-o zi m-am oprit și
am ținut notițe...
- Ce anume?
- Zgomotele. Croncănitul ciorilor, când mă aflam
aici, lângă plopi, mă înfiora. Dar când am ajuns în
cameră, îmi suna ca un concert de privighetori. Te fascina.
- Ciorile au de ce să cânte, - spuse
una dintre fete. Trăiesc peste o sută de ani...
- În genul ăsta de viață, nu prea e
vreun miracol, - spuse fata cealaltă.
- Și tu te-ai hotărât să emigrezi?!
- N-o ascund că am fost dezamăgit când
am găsit scris ceva asemănător într-o carte, - continuă Iustin. Croncănitul ciorilor, în funcție de spațiul
care te desparte de ele, sună, sau chiar este un cântec de privighetori...
- Nu mi-o lua în nume de rău, - i se
adresă una dintre fete, - dar asta sună ca...
- Sună, - spuse Iustin. Apoi m-am
ocupat de lătratul câinilor, de certurile ridicole ale gâștelor... Știți că
vocea gâștelor nu are ecou?
- Culmea! Cum n-are ecou?!
- Pur și
simplu n-are ecou.
- Seamănă cu viața unor oameni, - râse fata
cealaltă.
- Cu viața multor oameni, - râse Iustin.
- Măi, dar ce ați băut voi astăzi, - se
sperie Lina. Eu știu că frati-meu e nebun, dar astăzi...
- Dar mieunatul, - adăugă Iustin, -
despre care poporul zice că ar aduce nunți... Nu vi se pare complet la fel ca
vocea copilașilor? În același timp, noaptea, - faceți o probă, dacă vreți! -
când sub balcoane miaună pisicile, sus, pe terasele blocurilor, bocesc
pescărușii... sunt gata să jur că înlăuntrul pescărușilor se chinuiesc
sufletele unor bătrâni. Altfel nu se poate explica.
- Tu ești olimpic în limbi străine, -
spuse Lina. Așteptăm să ne traduci ce spun.
Urcau treptele ieșirii din parc, în
beznă, lângă statuia unui anonim, când i-a acoperit umbra imensă a unei femei.
- Dar unde ați dispărut așa, - oftă
femeia, - că mi s-a făcut sângele apă. Credeam că v-a răpit cineva...
- Da ce să ne răpească?! - răspunse Iustin. Toți sunt deștepți și
talentați ca noi. Cu excepția surdomuților, nimeni nu are vocabularul și
metaforele atât de bogate ca noi...
- Știu pe dinafară refrenul tău, - zise
mama. Grăbiți-vă, că Zoom are nevoie de noi.
- Asta facem, - spuse Iustin. Lebedele
le-am hrănit, ciorile le-am ascultat, pisicile încep un pic mai târziu.
- Pe aici, - ordonă mama, - că
adineauri pe bancă era întins un jegos nenorocit și făcea la...
- Ai anunțat poliția? - întrebă Iustin.
- Bineînțeles. Am ajuns ca un bordel
sub cerul liber. Să-l bage câteva zile la zdup, că așa o să-l spele și o să-l
despăducheze. Mă persiflezi tu, nermenicule?!
Cei cinci parcurseră
în șir indian câteva străduțe înguste printre blocuri, ocolind g(ă)urile unor
canale fără capac și se opriră în fața unei intrări slab luminate. Sub una
dintre ferestrele de la parter atârna un desen în alb și negru. Un câine
chipeș, ca un pui de ghepard stilizat, tocmai se căcase, în timp ce stăpânul
său, cu niște mănuși și cu o botniță pe față, aduna fecalele într-o pungă.
Deasupra evenimentului, cu majuscule se scria: „Câinele și-a făcut treaba. Fă-o și tu pe a ta”.
- Ne
invită să ne căcăm după câine, - surâse Iustin. Apoi se întoarse spre mama lui:
L-a durut pe sărmanul Zoom?
- Nu știu, - răspunse mama, - dar mi-au curs lacrimile
timp de două ceasuri.
- Atât ai plâns și când s-a prăpădit bunica.
- Și când a plecat... tati, - adăugă Lina printre dinți.
Femeia își îndreptă coloana, își aranjă bretonul și,
înlăcrimând brusc, se aplecă spre cele două fete:
- Zoom are nevoie de noi toți, să știți. Va fi o noapte
dificilă pentru el. Noi vom priveghea la căpătâiul lui, ca să-i ușurăm cât
putem suferința... Voi sunteți ca fetele familiei. Dacă vreți, pot vorbi cu
părinții voștri și privegheați astăzi cu noi...
- Avem teme pentru mâine, - răspunse una dintre fete. Vă
mulțumesc mult, dar...
- Am făcut ceai de fructe, - o întrerupse femeia. Am
cumpărat prăjituri cu nucă, suc de portocale cu pulpă, tarte cu struguri și
cireșe... Avem și narghilea cu tutun de smochine... Nu mai pomenesc de plăcerea
conversației cu Zoom... Puteți să-l mângâiați cât vreți...
- Și eu am teme, - spuse fata cealaltă. Poate...
- Cum doriți, - zâmbi femeia. Nu mă supăr. Am crezut că o
asemenea ocazie avea să vă învețe cum să-i fiți alături cuiva în momente
grele... Căci voi încă nu v-ați îndrăgostit și nu știți că... Sau v-ați
îndrăgostiți deja, măi frumoaselor, ai?
Fetele plecară salutând cu două mâini timide și se
despărțiră la prima intersecție, unde unul dintre boschetarii cartierului, cu o
sticla goală în mâinile ca niște zdrențe, își ținea cuvântarea obișnuită,
folosind în loc de puncte și virgule câte un zuum-zuum-zuum, parcă batjocorind zumzetul mașinilor.
- Zo-om, - îi spuse îngândurată tatălui
ei una dintre fete, după ce ajunse acasă. Cuvânt straniu. Are și zoo, și om.
- Sunteți o generație cu un limbaj
neobișnuit, - zâmbi tatăl. Nu știu ca vreo altă generație să fi avut simțul
limbii atât de dezvoltat și surprinzător...
El pregăti două cești de ceai și puse
ibricul cu apă să fiarbă.
- Nu mi-e încă clar dacă bogăția limbii
aduce sărăcie, - adăugă parcă singur, - sau invers. Cert este că, la ce se
întâmplă în jurul nostru, într-o zi cuvintele vor rămâne fără lume.
- Sau invers, - zâmbi fata.
Tatăl își aprinse o țigară în fața
ferestrei, cu privirea spre întunericul plin de pete al parcului, iar fata luă
câteva caiete și porni spre camera ei.
- Tati... - spuse înainte să închidă
ușa.
- Te ascult...
Nu se auzea nimic.
- ... crezi că lebedele afone sunt
nemuritoare?!
București, 2016
Bistrița,
România, 23-25 septembrie 2016