Academia KULT - Premiul ”Cea mai bună carte / Cel mai bun autor” 2015


La 7 noiembrie 2015, la Palatul Congreselor din Tirana, în cadrul Galei transmise în direct de Televiziunea publică Albaneză, prestigioasa Academie KULT a premiat 13 artiști albanezi din diferite domenii ale artei. Premiul „Cartea / Autorul Anului” i-a fost acordat scriitorului bilingv Ardian-Christian Kuciuk pentru romanul „Home”, publicat în 2014 de Editura PA din Prishtina.
Scris la București în limba albaneză (2005), romanul ”Home” urmărește soarta unui refugiat albanez din anii '90 care călătorește cu pașaportul unui necunoscut decedat de mult și care, în urma unor întâmplări petrecute într-un spațiu dublu, real și metaforic, este ucis în mod misterios. După înmormântare, confrații încep să rememoreze cuvintele, poveștile, dramele și glumele lui Home Çkena (porecla protagonistului, transformată de autor în nume, este o salutare în dialectul gheg și înseamnă Ce faci / Ce noutăți mai sunt) neputând ieși din dilema dacă Home a existat doar în imaginația lor, sau și aievea. Persoana reală nu figurează nicăieri în acte, deși multă lume l-a cunoscut, iar ca personaj se găsește în manuscrisul romanului ”Home”.
Cartea unor generații care nu mai au unde să se întoarcă, dar au când să se întoarcă’ (A.-Ch. Kuciuk), ”Home” (titlul face indirect referiri și la Acasă, Ființă, Pământ al Făgăduinței, Limbaj) a fost primită cu entuziasm de critica literară și de cititori, stârnind numeroase interpretări. ”În acest roman – scrie poeta Elinda Marku în Revista Kuvendi din SUA – protagonist este Soarta omului. Celalate personaje sunt cititorii cărora le rămâne să-și aleagă soarta. (...) Să ne cutremurăm, căci acest roman este ADN-ul memoriei noastre. Al memoriei în trei timpuri: ne vom aminti, vom fi amintiți și alții își vor aminti de noi… Scriitorul îi face loc cititorului în casa lui spirituală, în timp ce el intră și locuiește fie și temporar în noi. Și cititorul simte greutatea’ noului locuitor. Poate din această cauză, pe parcursul romanului ‚Home’ te simți cititor, personaj și autor în același timp”. 
”Metafizica descrierii aduce aici un stil și o figurativitate literară perfecte, o vibrație subtextuală care-ți face și mai tristă durerea decesului personajului Home, acesta din urmă purtând toată greutatea exilului. Personajul Home, acest Don Quijote evadat, și acest trist Jozef K. al Balcanilor deja va fi cioplit în cerurile universal ale literaturii”, scrie jurnalista Dhurata Hamzai în TemA.
Într-un interviu acordat presei după prezentarea romanului la LiteraturHaus din Berlin, Kuciuk a afirmat că, pentru el, romanul este și „Mutarea unei cantități de istorie și geografie la o calitate de memorie și metaforă. Cu preț de sânge, dar și de cerneală”. La întrebarea dacă în roman domină elementul autobiografic, autorul a răspuns: „Cred că este doar durerea cruntă a dezrădăcinării și a obligativității ca, pentru nu se știe cât timp, îți vei vorbi singur limba maternă. Și fiincă nu mi se publicase încă nicio carte, la început eu nu doar vorbeam, ci și scriam singur, ceea ce a adâncit atât de mult durerea, încât poate mi s-a dăruit dreptul să scriu și în numele celor ce nu scriu, cum este Home Çkena”.

Academia KULT este singura instituție albaneză care acordă anual premii în cultură, indiferent de țara în care trăiesc laureații, creând deja o tradiție admirabilă și demnă de urmat.


HaemusPress, nov. 2015





Prof.univ.dr. Ardian Kycyku: „Limba tărâmurilor, tărâmurile Limbii” - studiu

Limba tărâmurilor, tărâmurile Limbii” (Literatura, limbile, eul scriitorului. Experiența personală a scrierii în două limbi) 
Academia de Științe a Albaniei, Conferința Științifică Internațională Literele albaneze și celelalte limbi ale literaturii”, Tirana, 9.11.2015


Metafora şi poeticul în societatea „Sport” (Eseu)

În esenţă, Metafora este un mod de a citi o lume printr-o altă lume, sau doar prin câteva elemente-cheie. Graţie Metaforei, poţi găsi cheia virtuală care deschide o uşă reală, poţi găsi uşa virtuală care te introduce într-un spaţiu visat, poţi accesa medii şi chiar fiinţe fără a te mişca din loc. Un cuvânt-cheie valorează aici incomparabil mai mult decât o cheie – și aceleiași scări de valori se supun ușile, casele, cărțile, oamenii. Metafora poate fi considerată timpul magic pentru un spaţiu şi spaţiul magic pentru un timp.

O gramatică a exilului - eseu

"Dacă eşti cumva exilat, va veni pentru tine un moment de muţenie şi simţ acut al nimicniciei. Vei avea impresia că tot ce se poate spune despre exil a fost deja rostit, scris, filmat, pictat, jucat pe scenă, mereu de alţii, mereu pe pielea ta. De fapt, nu ai vreun motiv convingător să spui ceva, dar cu atât mai puţin ai vreun motiv să taci. Tocmai se încheie, cred, exilul individului, şi începe cel al numelui. Înţelegi că, într-adevăr a pleca înseamnă a muri un pic, dar a te întoarce (acum) înseamnă a muri un pic mai mult. La un moment dat, am ajuns la concluzia că „Exilul nu este o boală, dar nici de vindecat nu se vindecă vreodată”, nici măcar după moarte – şi asta fiindcă din exil au ieşit nişte cărţi, nişte mărturii, nişte amintiri speciale, iar în sine, pentru tine, exilul a fost, din prima clipă, acest pod şi chiar mod de a înainta, ce leagă lumea de undeva cu lumea de dincolo. Privit dintr-un colţ părăsit de metafore, boala respectivă ar palpita între cea mai nobilă schizofrenie şi cel mai productiv autism". 

”Sunt şocat să văd cum creşte kitsch-ul în urma mea...” Despre romanul ”Epocalipsa”

Epocalipsa, Librăria Syntagma, Galeriile Titan, București
Epocalipsa” de Ardian-Christian Kuciuk, Editura Librarium Haemus, 2014, 96 pag. Io şi Yo. Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Prin acest roman, Ardian-Christian Kuciuk (n. 1969) ne transpune în acea perioadă de limită, de metaforă, de preludiu al morţii, când totul se diminuează şi se estompează, chiar şi numele sunt prescurtate până aproape de descărnare/sfărâmare. Şi totuşi, morţii se îngreunează, poate – cine ştie?! – cu excepţia celor care trec direct spre tărâmul metaforelor („Slăbim şi ne îngrăşăm degeaba. Că tot vom deforma oasele sărmanilor ce ne vor căra spre groapă. Asta în cazul în care nu dispărem pur şi simplu, sau dacă nu ardem în vreun incendiu, rămânem scufundaţi în vreo apă... Vorbesc la propriu, nu te gândi la metafore. În ce mă priveşte, am împlinit atâtea înfrăţiri de cruce, încât voi cântări mai puţin.”). Până să se aleagă praful şi pulberea, ceea ce nu ar fi totuşi un semn al Apocalipsei, ci numai al Epocalipsei, să ne curăţăm spaţiul de praf şi memoria de tot ceea ce e inutil: „Cine ar fi vrut să moară după atâta uitare controlată?! Întrebarea e la fel de captivantă, spuse Io. Cine poate muri după atâta memorie curăţată?!” (…) „Cu o zi înainte de a sosi meşterii, Io s-a plimbat îngândurat printre lucrurile, mobila, bibelourile, hainele şi cărţile din casă. Uneori ridica sceptrul şi dădea jos câte o chestie care se spulbera, sau doar sărea pe parchet.
– Sunt şocat să văd cum creşte kitsch-ul în urma mea, – zâmbea Io. Până astăzi eram convins că vârsta dizolvă parfumul tare al gustului ales. Bătrâneţea acceptă mai multe lucruri inutile, ba de duioşie în general, ba de lene, ba de deşertăciune... Acum observ că maturitatea mi-a umplut casa cu kitsch-uri. Uită-te şi tu: o sirenă”.

Praful ce se depune şi pe cele uşoare, şi pe cele grele, devine semn al uitării, dar şi al apropierii de esenţe, de sceptrul din mâna celor care trec dincolo ori de „briciul înfrăţirilor”, singurul semn vizibil al moştenirii de odinioară: „Yo era trează, cu ochii închişi. Era atât de uşoară şi plăcut parfumată, încât Io putea jura că ea e trează în cele două lumi simultan. Nu trebuia să te las să te lupţi cu praful, adăuga Io. Atâtea cărţi inutile, atâtea reviste, ziare, hârtii, haine învechite. Dacă le fierbeam, cred că ieşea din ele un lichid mortal, o armă biologică, ceva. Nu ne cere nimeni să facem lucruri supraomeneşti, dar uneori, în timpul acestor anotimpuri de curăţenie, mi s-a părut că misiunea asta a noastră este strict umană, nu are binecuvântare. (…) Şi ca să învingem prezentul ce părea fără capăt şi fără sfârşit, în acest răstimp am citit şi răsfoit atâtea cărţi proaste, am mâncat prin fast food-uri, am băut ce ne-a ieşit în cale, ne-am destrăbălat, ne-am atacat ficatul, rinichii, inima, maţele, oasele, nervii, în frunte cu creierul, că acela e de bază în momentul de faţă. Am dus viaţă de năpastă, cum zice romanţa, dar de o năpastă strălucitoare. Foc de artificii a fost, dar Dumnezeu ştie dacă a fost mai mult foc, sau artificii. Noroc că, pe parcurs, exact ca şi cum am fi avut un sfert din vârsta noastră, sau mai puţin, am dat uitării colegi şi prieteni, rude decedate şi încă vii, întâmplări-cheie şi neant. Uneori – sau ţi-am spus?! – îmi aduceam aminte de tribul acela primitiv care credea că sperma este un lichid otrăvitor ce se poate aduna în creier şi poate ucide.

– Da, da, mi-ai spus. La un moment dat li s-au scurs creierii, căci n-au mai avut spermă, şi erau trişti.

– Ei, a fost literatură povestea aia. Cum să fie ei trişti că nu-şi mai pot absorbi creierii înapoi din natură, cu puţa pe post de furtun, când nu mai au creieri?!”

Dihotomia greu / uşor poate fi împăcată cu destulă uşurinţă: „A spus-o unul dintre părinţii pustiei, dacă nu greşesc. Omul se uşurează când Dumnezeu îi dă ceea ce i se potriveşte, şi se îngreunează şi se lasă în jos când lipseşte ceea ce i se potriveşte.”

Fiecăruia i se potriveşte, biunivoc, numai moartea lui, dar uneori dragostea şi înfrăţirea pot înfrunta orice limită, chiar şi cea a capătului hărţii destinului: „Io şi Yo începură să plângă, dar fără a fi trişti, nici prea fericiţi, ci doar vii şi copilăreşte frământaţi; ninsoarea se înteţise, înghiţind vocile şi mirosurile necunoscuţilor care cântăreau din ce în ce mai mult, ca şi cum s-ar grăbi să devină ţărână peste Io şi Yo, iar acum mă aşteaptă mama, tata, bunicii, se îmbărbăta Io, mă aşteaptă şi iubirea vieţii mele, şi copilaşii pe care îi vom face, şi ei s-au spălat bine pe mâini, s-au îmbrăcat de nuntă sau de Paşti, şi se roagă ca eu să ajung cât mai repede. Căci eu am briciul. Şi ne vom tăia fiecare câte o linie frumoasă pe palmă, spunea Yo, lângă încheietură, acolo unde se termină harta destinului, şi vom bea din sângele unul altuia, sau din acelaşi sânge, şi asta nu va fi chiar nimic.”

În loc de veșnicie (teatru)

”Un bătrân se uită pe plic şi spune:
 - Lucrurile decurg ca într-o ghicitoare ce se încheie cu vărsare de sânge, sau cu moartea celui mai norocos. Vânătorii fericirii sunt posedaţi de o lăcomie care deseori e numită viaţă sau trai… Ei cred că norocul bun sau capacitatea de a iubi este o culoare, o aromă, un sunet, un lucru, un organ etc., şi poate fi însuşit, poate fi smuls din fiinţa purtătorului exact cum se poate smulge o floare, o rădăcină sau o măsea. De ce, oare, oameni invizibili? Poate fiindcă nimeni nu-i mulţumit de ceea ce are. Nici de ceea ce n-are. Ţin minte cum unul dintre vânătorii fericirii mi-a mărturisit odată… În armată, mi-a zis, ca să pot mânca supa mea mizerabilă, ca nimeni să nu-şi bage nasul în supa mea, eram obligat să scuip în ea. De-aia sunt azi atât de imun…”

Plagium (eseu)


Un şir de paradoxuri*

Foto: A.-Ch. Kuciuk, 2015
Lumea drepturilor de autor sau copyright-ul, mai ales în literatură, este una paradoxală şi plină de controverse, deşi legile care apără drepturile şi reglementează mersul lucrurilor sunt clare, inclusiv în fragmentele lor interpretabile sau de potenţiale ‘compromisuri’. Principalul paradox se datorează contradicţiei dintre nevoia firească – parte a misiunii – fiecărui autor de a-şi răspândi opera la nivel local şi global şi tendinţa altor autori (mai slabi, mai puţin inspiraţi şi / sau difuzori de carte, pragmatişti, profitori etc.) de a însuşi idei, esenţe, structuri, dar şi fragmente întregi de impact, vandabile şi producătoare de glorie, şi de a parveni prin ele. Paradoxul sus menţionat susţine indirect fenomenul plagiatului, iar acesta, în afara cauzelor arhicunoscute, poate fi generat şi de la o admiraţie exagerată, ca să nu spun idolatră, a plagiatorului faţă de autor (opera).

În terminologia de specialitate, drepturile de autor prezintă ansamblul prerogativelor de care se bucură autorii cu privire la operele create. Este vorba despre opere care întrunesc toate condiţiile de a fi considerate originale, alias opere cu un grad foarte scăzut de preluări, reformulări, replici textuale dezvoltate potrivit principiilor mitopoesis-ului. Originale sunt şi operele care, sprijinindu-se, sau inspirându-se de opere anterioare, din culturi şi limbi diferite, semnate de alţii, devin deschizătoare de drumuri, puncte de referinţă, în literatura şi mentalitatea umanităţii (e suficient să amintim de “Faust” al lui Goethe). Din acest moment, graţie dimensiunii şi impactului operelor respective, ele devin simultan proprietate a tuturor cititorilor şi imune faţă de orice plagiat. Dar asemenea opere, calificate capodopere, sunt din ce în ce mai rare, mai ales în epoca înaltei tehnologii în tipărirea şi difuzarea informaţiei cultural-artistice. Surplusul de informaţie aplicat de presă devastează neîntrerupt conştiinţa cititorului, o umple de date nefolositoare în esenţă, superficiale, uşor de uitat, consumatoare de timp activ prin inactivizarea cetăţeanului în faţa calculatorului sau a televizorului, şi astfel judecăţile de valoare privind operele şi capodoperele decad la nivelul patetismului ieftin – care se prezintă deseori idealism – şi al agitaţiei proprie marketingului.

Ghid [Film de scurt metraj]

S i n o p s i s

Tănârul poreclit N. N. (alias Need Nothing)  trăiește într-un bloc vechi, lângă un bătrân mereu înarmat, o tânără senzuală și o bătrânică semi-oarbă. Singurătatea fiecăruia a creat în timp un scenariu ciudat care zilnic se poate încheia cu una sau mai multe morți.

L o g l i n e

Tânărul N. N. riscă să fie ucis doar pentru că ajunge acasă, într-un bloc în care locuitorilor parcă nici moartea n-are ce să le mai ia. O dragoste la fel de posibilă ca moartea îl așteaptă tot zilnic, la câțiva pereți depărtare.


P a r t i c i p a n ţ i i:

  • N. N. (alias Need Nothing – Tânăr împlinit al zilelor noastre, extrem de informat, îmbrăcat şic, la un pas cu orice nouă revelaţie a tehnologiei
  • Bătrâna Aproape Oarbă care vrea să traverseze o străduţă unde nu trec de mult maşini, căruţe, ghinioane
  • Bătrânul înarmat – care abia aşteaptă să-şi apere spaţiul intim chiar cu preţul morţii (altuia, oricui)
  • Tânăra Senzuală – petrece ceasuri frământate în faţa oglinzii, în faţa ferestrei şi în spatele uşii, aşteptând dragostea vieţii
  • Un Domn care se prinde de necunoscuţi pentru a traversa, zilnic, la aceeaşi oră, în amurg, o stradă aglomerată dintr-o metropolă
Notă: Cuvintele, sintagmele şi frazele subliniate sugerează posibilitatea filmării unor scene care completează şi / sau îmbogăţesc filmul. În alte cazuri, ele accentuează sau lămuresc o idee, imagine, subtext.

I.

1.
Interiorul unui bloc învechit. Scările sunt de marmură. Uşile apartamentelor au fost cândva foarte scumpe, iar dincolo de ele se simte că au trăit familii nobile, sau cel puţin bogate / parvenite.

2.
Privirea numără câteva vizoare (în unele limbi numite ”ochi magici”). Se văd frânturi de locuinţe – de afară, şi frânturi de întuneric – din interior.

Din vizoarele uşilor ies şi se întind pe pereţi cercuri slab luminate.

3.
Dincolo de vizorul unei uşi, Bătrânul Înarmat îşi pregăteşte arma. Camera, mobila, hainele sunt ponosite şi transmit o lungă frustrare fără leac.

4.
Dintr-un alt vizor: Tânăra Senzuală își face duş în spatele unei perdele transparente cu flori de câmp şi peşti multicolori.

5.
Need Nothing iese dintr-un birou luxos, dar fad, şi închuie uşa. Foloseşte doar mâna stângă - aşa a devenit stângaci – fiindcă cu dreapta ţine non-stop un smartphone mare, cât o carte.

La un moment dat, una din căşti îi cade lui Need Nothing de la ureche. Se aude un zgomot infernal, greu de descris.

Relationshop [Film mut / Spectacol de balet]

Copyright: Ardian Kyçyku
P e r s o n a j e l e:

Actriţa care mânuieşte o păpuşă
Iubitul Actriţei, mai târziu – Soţul ei
Câteva prietene / cunoştinţe şi câţiva prieteni ai Actriţei
Trecătoricurioşifani şi fane (interpretaţi de sus menţionaţii)
Două Păpuşi: una clasică, frumoasă, din copilăria Actriţei; cealaltă – mare, ”Actriţă”

Poate fi filmat și pe scena unui teatru.

I.

Actriţa citeşte ceva în camera ei. Cu mâna liberă leagănă uşor păpuşa copilăriei care stă pe o pernă. Camera este simplă, luminoasă, cu multe cărţi şi puţine haine care atârnă lângă bibliotecă.

Din partea stângă a scenei, de sus, coboară Iubitul Actriţei (ca un Deus ex machina). Momentul este misterios şi emoţionant, în culori autumnale şi lumini difuze. De departe Iubitul seamănă cu o statuie.
Cu gesturi stranii, de marionetă, oarecum contrariat, parcă trezit într-o planetă necioplită suficient, Iubitul aleargă în jurul camerei-casă a Actriţei, de afară, o cercetează, atinge pereţii – şi cu degetele, şi cu limba – apoi  intră de la fereastră, nu din uşa.  
După o clipă ce pare a fi prima vedere, Iubitul începe să-i exprime Actriţei dragostea. Uneori, Iubitul se uită în sus, creând impresia că aude voci şi recită.

Actriţa iese cu o oarecare duioşie şi durere din lumea cărţilor, îndrăgostită. Camera i se pare neîncăpătoare. Cartea şi păpuşa îi trezesc un zâmbet duios.

Iubitul începe să-i ţină o cuvântare idealistă. La un moment dat, el îngenunchează. Unul dintre genunchii săi striveşte cartea; celălalt – păpuşa. Din fereastră intră lumini multicolore şi ceaţă.

Actriţa este vrăjită de monologul Iubitului şi cumva suferă pentru că nu poate vorbi la fel de frumos.

Se lasă noaptea.

”A fost ca o piesă”

Felicitări regizoarei Diana Ligi și excepționalilor tineri actori Iulia Poptean, Doris Dănăilă, Clara Popadiuc, Vasile Onica, Flavius Călin, Irina Ștefan, care au izbutit să creeze o ambianță magică, de teatru pur, amintind de hazul și nobila tristețe a comediei de odinioară, după ”A fost ca o piesă” a Iuliei Enkelana

Mai multe morți – o singură profesie (eseu)

Photo & Copyright Iulia Enkelana

Acum un deceniu, exilul clasic, în toate ipostazele sale, încă era o şansă de a nu-şi pierde memoria şi sufletul. Plecarea din mediul natal, trecerea prin furcile haosului şi încercările lumii mari, dominată de urbanism, de neprevăzut, de autism colectiv, de sunete şi mirosuri mai mult necunoscute, decât noi, şi dorul ca expresie a pocăinţei – ca să nu spun a putinţei de a-ţi rescrie viaţa trecută – nu ieşeau din tiparul surghiunului antic. Exilul încă era Dispariţia lentă a exilului şi, implicit, a conceptelor de casă şi dor. În momentul respectiv, când scriam o parabolă a vinului care nu aprecia înnobilarea prin stătut în sticlă, ci se văita fără întrerupere că se sufocă, moare, dispare, până ce s-a eliberat şi a devenit oţet, mi se părea mai demnă de literatură, decât de viaţă. Era greu de presimţit atunci că oţetul nu duce niciodată dorul de a redeveni vin.
Pentru a supravieţui în lunile şi / sau anii de început – când cei mai mulţi sunt lipsiţi de o identitate clară şi certă – exilantul este obligat să-şi reinventeze viaţa din care a plecat. Ar trebui realizată cândva, fie şi numai de dragul literaturii, o antologie a acestui gen de fabulaţii, care conţin un procent ameţitor de copilărie şi care, deşi sunt folosite în alte scopuri, ocrotesc metafora. Oameni de nimic, anonimi, dar şi celebrităţi, i-au convins treptat pe ceilalţi, mai ales pe străini, convingându-se până la urmă şi pe ei înşişi, că trăiseră ca nişte eroi, sau / şi victime care merită orice răsplată. În absenţa celor pribegiţi, şi cei rămaşi în patrie au început să fabuleze, în primul rând pentru că nu mai aveau martori care să dovedească adevărul întâmplărilor. Acelaşi fenomen s-a aplicat apoi, rapid, asupra mediatizării cărţilor scrise şi tipărite de ei. O suferinţă, o neputinţă, o cenzurare obişnuită, autentice sau născocite, cereau insistent ca valoarea artistică să fie luată drept merit biografic şi viceversa. Astfel, valoarea individuală a celor exilaţi şi a celor rămaşi, a celor care suferiseră şi a celor care-şi inventaseră suferinţele au început să se egaleze, devenind ambele născocite, deoarece societatea de consum nu agreează trecutul.

Noul roman al lui Ardian-Christian Kuciuk


Doi bătrâni îndrăgostiți – într-o perioada în care oamenii par sau chiar sunt mai monotoni și previzibili decât viața – pe numele lor Io și Yo, se muta împreună și toată lumea crede că se retrag doar ca să-și aștepte moartea. De fapt, îndrăgostiții încep în taină o reformatare a   memoriei, trăind in prezent ca orice  contemporan asediat de oferte, iar în trecut ca doi copii care păstrează doar ce nu poate lua moartea. De o inteligență ieșită din comun, rafinați și cu un limbaj deseori șocant de bogat, Io și Yo ”fac curățenie” în viețile proprii cu devotamentul Alzheimer-ului, dar cu duioșia și cu o bunătatea ascunsă maiestuos sub luciditate. Demersul lor ajută ca cititorul să poată ”citi altfel” mai multe fenomene ale Europei din trecut și din prezent. ”De când eram mic, mă uitam la unii oameni ca măcelarul şi-i cântăream în gând, afirmă Io. Bine, nu era cântărirea clasică. Observasem eu că unii trăiesc şi dispar ca şi cum n-ar fi avut vreodată o greutate anume, o prezenţă convingătoare, înţelegi, ca şi cum n-ar fi avut suflet şi nume în ei, ci doar aparenţă, şi mă gândeam că poate sunt doar personajele unor cărţi. Deşi unele personaje, vorba aia...”. Cu timpul, fără a-și crede simțurilor, îndrăgostiții ”ies” din vârsta lor, în același timp cu textul cărții. Aceasta se restructurează,  sfârșitul clasic fiind înlocuit treptat de curgerea întâmplărilor și a dialogurilor, având  drept scop găsirea unui început care numai în memorie nu poate fi.
Scriitor de expresie albaneză și română, profesor universitar, eseist și editor, Ardian-Christian Kuciuk (pseudonimul lui Ardian Kycyku, născut la 23 august 1969) este autorul a peste patruzeci de volume de proză, nuvele, scenarii și eseuri. 
”Epocalipsa”, roman, 96 pagini, Editura Librarium Haemus, București, 2014. ISBN: 978-606-8093-66-6. Cartea se găsește la Librăria Syntagma din Bvd. Liviu Rebreanu 6A, Galeriile Titan, București, Tel: +40 722 207 643 | +40 314 382 017, dar și în câteva formate electronice.
HaemusPress

You and other stories

You and other stories

"There are people that have survived feeding themselves with paper. There are even writers that eat paper. The forerunner of these is that anonymous monk who used to write with his right hand and to eat with his left hand. There is told that one revealing morning, he realized he had eaten everything he had written. What had really happened inside his body? What might mean the act of writing, the writer, immortality, and the potential readers for him?" [The Author, Uneaten Papers]

"Ardian-Christian Kyçyku is a writer of Albanian descent, who settled in Romania in 1990. He wrote 20 novels in Albanian, and, during the last 10 years, he published a few novels and stories in a perfectly assimilated Romanian language. In Albania, he is vaguely known; here, in Romania, not even that. But his books are a revelation. I will mention here his recently published novel A Dying, Glorious Tribe (1998). In culturally normal conditions, Kyçyku would be seen as an Eastern-European Marquez. But he is just considered an "artistic brain," transferred from Albania to Romania. And he has the weird status "between a professional cultural renegade and an old cosmopolitan," as he defines himself. I consider him a Romanian writer, in a space that used to be called Thracia a long time ago, from the Carpathians to his Illyria. Kyçyku is the wonder child of a Romania remembering she was once Thracia… and who is today stressed out because she cannot find any collapsing or perhaps redemption allies" [Plural Magazine, Romania's Thracian Memory, Bucharest, Vasile Andru]