”Aşa sunat-au aminţirile” / din Empatycon


Chipul Morţii s-a schimbat în timp.
Pietrele albe m-au învăţat să nu dispreţuiesc niciodată emfaza anumitor expresii. E un mod de a nu te maturiza precoce sau de a-ţi amâna sinuciderea, deşi pare paradoxal. Nu mai ţin minte cine m-a iniţiat în vorbitul cu pietre. Erau urmaşele stâncilor ce se sfărâmau de prea multă vechime şi se rostogoleau domol în lac, de obicei noaptea, pentru a ajunge în mâinile noastre. Trebuia să stai oarecum îngenunchiat pe nisipul subacvatic, să-ţi ridici capul spre cer, cu ochii închişi, să ai la tine cele două pietre vorbitoare - de mărimea unui pumn de copil - şi să începi să vorbeşti. Nimic nu se auzea mai clar sub apă decât discuţia purtată de pietre, la fel cum se aud bătăile maşinii de scris într-o noapte geroasă şi fără vânt. Cel mai bine puteai vorbi când vremea era bună şi apele - calme. Altfel riscai să-ţi intre apa în nas, în urechi, şi să nu ai liniştea necesară. Probabilitatea de a greşi un cuvânt rostit cu ajutorul pietrelor era de cel puţin trei ori mai mare decât putinţa unui bâlbâit de a pronunţa corect fie şi cuvântul „Moarte”. În scurt timp, am aflat uluit că unii ajunseseră nu doar să ştie la perfecţie limba maternă, ci să înveţe şi limbi străine. Mai era un băiat ceva mai în vârstă care - cum se zvonea - intenţiona să treacă în scris limba pietrelor. Iniţial, era suficient să ştii că pietrele vorbeau aceeaşi limbă străveche, indiferent de forma, culorile şi compunerea lor. Un diamant, de pildă, nu vorbea o limbă mai evoluată decât o piatră lipsită de sânge albastru. Important era să ştii cum să le foloseşti. Cel mai uşor era să înveţi vocalele. Pe urmă, vocalele se închideau în sine, se împrăştiau prin ape şi deveneau consoane. Vrăjitorul spunea că prima limbă a lumii fusese o singură vocală, vocala-tată (nu mamă), din care se născuseră toate celelalte sunete.
Cea dintâi frază rostită cu pietrele mele albe, a fost o întrebare:

Iulia Enkelana: Drumul spre casă / The road home


[RO] Drumul spre casă: din întuneric și zgomot spre frumusețe și liniște; de vis. 
Un experiment. Fiecare își imaginează, își compune propria muzică și (poate) devine conștient/ă de zgomotul permanent care ne înconjoară. Cum e când o sală de cinema plină rămâne timp de două minute în liniște deplină? Ce se aude? Cine vorbește primul? 
Un experiment despre liniștea sinelui în contrast cu zgomotul cotidianului.

[EN] The road home: from darkness and noise to beauty and silence; dreamlike. 
An experiment. Everyone imagines, writes his / her own music and (maybe, hopefully) becomes aware of the permanent noise that surrounds us. How does a movie theater full of people feel for two minutes in complete silence? What sounds can be heard? Who speaks first? 
An experiment about the silence of the inner self in contrast to the noise of daily life.


Fraţi de înstrăinare



Într-o noapte de  noiembrie, am aflat că o fiinţă foarte dragă mie – în hârtii o voi boteza A. – fără să mă anunţe, îşi schimbase viaţă. Era poate – dar mai mult este – cea mai frumoasă femeie pe care a născut-o ţara mea natală la începutul anilor ’60 şi nu numai. Suficient de frumoasă ca să sfinţească prin chip şi comportament, nu prin moarte prematură, inspiraţia şi fiorul acestor rânduri; unică în felul în care nu trezeşti şi nu atingi cu microbul competiţiei; conştientă de acea frumuseţe, dar mai vizibil de viteza trecerii pe această lume... Era mai frumoasă decât oraşul meu natal, poate un pic mai frumoasă decât întreaga copilărie şi mai frumoasă decât o potenţială noapte petrecută cu ea. Mi-a deviat calea gândurilor şi a gusturilor în epoca neprihănirii şi frumuseţea ei – nu avea sex-appeal, ci soul-appeal – m-a eliberat, fără să-mi dau seama, lăsând o parte din mine încuiată pe viaţă în neprihănire. Era deja studentă la Tirana, venea ca şi mine, să-şi petrecea toate vacanţele la Pogradec, citea doar cărţi alese cu grijă, cele mai multe oficial interzise (Turgheniev, Remarque, Zweig, Dostoievski etc.) şi mi-a povestit (trăindu-şi subiectele în prezenţa mea, într-o mistuire blândă, de soartă), tot ceea ce nu puteam citi până atunci. Povestea cu acea blândeţe care împleteşte lipsurile unei cărţi cu frumuseţe din prima tinereţe a cititorului sau a ascultătorului, transformându-le în nişte capodopere ce nu te vor mai dezamăgi. Nu ştiu câte suflete de scriitori decedaţi sau încă în viaţă a împăcat cu modul ei de a le trăi cărţile. Vorbeam despre literatură şi când înotam, şi când jucam volei, şi când mă străduiam s-o învăţ să joace şah. Nenumărate seri superbe s-au lăsat peste discuţiile noastre, ca nişte corturi mătăsoase de întuneric străluminos, peste atâtea cuvinte, pe care, fără a presimţi, de la un moment de graţie numit exil, n-aveam să le folosim decât în monologuri fără voce, în scrieri, scrisori şi vise. Uneori ne uitam în apele din care se retrăgea lumina, discutând despre cărţi, şi ieşeam pe malul cu pietriş când bărcile cu lămpi aprinse ale pescarilor înaintau înspre adâncimi, orbecăind parcă în căutarea perlelor trăite de noi în apele marii literaturi. Înfrăţirea noastră la prima vedere oglindea şi reflecta atâta linişte şi poate chiar lumină, încât n-a circulat niciodată în oraş vreo bârfă legată de noi. Ba chiar se poate spune că întreg oraşul, în tăcere, se ruga să nu cădem în clişeele altor cupluri, ci să rămânem aşa, neschimbaţi, aidoma îndrăgostiţilor ce mor tineri, cu puţin înainte de a deveni şaşii de mierea amărăciunilor trupeşti. Ne-au lăsat mereu în colţul nostru – asemănător colţului meu din cinematograf – şi n-am simţit nici mult după aceea că liniştea era un antrenament pentru exilul viitor: deja înstrăinarea se dubla, faţă de oraş, de spaţiul numit cotidian, de memoria imediată. Eram din ce în ce mai fraţi, din ce în ce mai înstrăinaţi, din ce în ce mai exilaţi, doar cu convingerea că totul se întâmplă acum şi nu va avea sfârşit. Deseori mai târziu am regretat că alţii n-au putut fi eu cel de atunci, iar acum regret şi că alţii nu pot fi eu cel de acum, şi că eu nu pot fi decât în treacăt eu cel de atunci. Nu spun despre A. că lumea n-o merita, ci că o merita pe deplin, dar nu mai mult de atât.

Les publications en albanais dans l’espace roumain - Bulac, Paris 2019



"L’histoire des pubblications en albanais dans l’espace roumain est vieille et très riche. Elle est bien connue pas seulement de la historiographie française, mais aussi de différentes branches de l’histoire de la littérature et de la presse, étant donnée qu’une partie des fameux auteurs albanais avec résidence provisoire en Roumanie ont eu de profondes relations avec la culture et la civilisation françaises. En 1891, par exemple, à Bucarest a été publié le célèbre “Appel à nos frères albanais” qui une attestation que plusieurs albanais connaissaient bien la langue française. (...) Parmi les oeuvres éditées en Roumanie il faut mentionner celles de Lasgush Poradeci (1899-1987, le plus grand poète lirique albanais pendant le XX-ème siècle; Mitrush Kuteli (1907-1967, l’un des fondateurs de la prose moderne albanaise; Naim Frashëri (1846-1900, souvent qualifié “le poète national albanais”, résidant à Istanbul, les oeuvres duquel ont été publiées pour la première fois de la Colonie Albanaise de Bucarest; ainsi que celles d’Asdreni (poète, journaliste et diplomate). On peut affirmer que l’espace roumain a été pour les lettres albanaises une sorte de péninsule dont a pris naissance un continent, pas le contraire". 
Prof.univ.dr. Ardian Kyçyku
Paris 2019

Ardian-Christian Kuciuk: Ca sub cer [proză]

Vocile lor se auzeau ca sub apă. Ni-i imaginam închiși în balonașe oarecum de săpun, sau aidoma celor care reprezintă visele în desene, și zâmbeam. Zâmbetele noastre dispăreau tot ca niște balonașe, dar greu să le observe cineva. Ani de-a rândul, niciunul dintre ei n-avusese curiozitatea și nici nu se chinuise să traducă zâmbetele noastre. Le credeau balonașe ultime, din categoria celor ce îl părăsesc pe muribund înainte de a-și da sufletul, sau odată cu ieșirea sufletului, de parcă sufletul era doar aer închis în balonașe și nu se poate amesteca cu apa. Când amurgul se topea în noapte și, graţie albastrului profund, ca niște înţepături, stelele se adunau asupra-ne, aveam impresia că toate balonașele zilei fuseseră doar un fel de ouă străvezii. Ele se ridicau spre stratul subţire unde apele se întâlneau cu cerurile, odată cu apropierea stelelor de ape, și plesneau blând, ca într-o surzenie. Stelele se preschimbau în fulgi de zăpadă sau în flori de cristal. Totul semăna cumva cu fecundarea, dar nu atât a florilor, ci mai mult a peștilor care dansau în jurul nostru. În serile de iarnă, locul stelelor era ocupat de fulgii de zăpadă, dar fecundarea nu se schimba. Aceasta fusese și ultima uimire pe care ne-am exprimat-o în cuvinte, înainte ca ei să vină pe rând și să ne invite afară, sau la ceea ce ei numeau înăuntru, ba chiar înlăuntrul vieţii.

”I fiumi del Sahara” la a doua ediție în Italia

ARDIAN KYÇYKU (i pseudonimi letterari: Ardian-Christian Kyçyku / Kuciuk, scrittore d’espressione albanese e romeno, nato il 23 agosto 1969, a Pogradec, Albania, autore di oltre 50 opere originali (romanzi, prosa breve, teatro, scenari, studi scientifici, saggi, films di lungo e corto metraggio, antologie, traduzioni).
Dottore in letteratura comparata ed universale, dottorando in teologia, professore universitario.
Rettore dell’Università Romena delle Scienze e delle Arti di Bucarest.
Sin dal 1998 è co-fondatore e co-direttore della RivistaEuropea Haemus, che totalizza oltre 7.500 pagine.

Târgul de Carte de la Leipzig - 2019

Catalogul Ministerului Culturii al Republicii Albania la Târgul de Carte de la Leipzig, 2019. Coperta și paginile 6-7.

The Father”* – a novel about the fatality of vengeance and the inglorious humanism of anonyms (in Romanian Language)

‘The father was so pure, that you sometimes felt like killing him’ – this is one of the key phrases of this novel written in the Albanian language, in Bucharest (2003). A sexagenarian father, his wife and their only son withstand a history where the dictatorship of an ideology has become a dictatorship against destiny, the dictatorship of destiny against the individual and (secretly) the dictatorship of each man against all. ‘When the ideologies only lead to utopias – often being transformed into multiple massacres – in such a way that man is satisfied with little and pleased with nothing, The Father has helped me see well-known things, but never written, and written things, but unknown on a profound level. For often, where life seems unbearable, the intensity of feelings, of questions lacking an answer, is a kind of miracle’ the author said.