Chipul Morţii s-a schimbat în timp.
Pietrele albe m-au învăţat să nu dispreţuiesc
niciodată emfaza anumitor expresii. E un mod de a nu te maturiza precoce sau de
a-ţi amâna sinuciderea, deşi pare paradoxal. Nu mai ţin minte cine m-a iniţiat
în vorbitul cu pietre. Erau urmaşele stâncilor ce se sfărâmau de prea multă
vechime şi se rostogoleau domol în lac, de obicei noaptea, pentru a ajunge în
mâinile noastre. Trebuia să stai oarecum îngenunchiat pe nisipul subacvatic,
să-ţi ridici capul spre cer, cu ochii închişi, să ai la tine cele două pietre
vorbitoare - de mărimea unui pumn de copil - şi să începi să vorbeşti. Nimic nu
se auzea mai clar sub apă decât discuţia purtată de pietre, la fel cum se aud
bătăile maşinii de scris într-o noapte geroasă şi fără vânt. Cel mai bine
puteai vorbi când vremea era bună şi apele - calme. Altfel riscai să-ţi intre
apa în nas, în urechi, şi să nu ai liniştea necesară. Probabilitatea de a greşi
un cuvânt rostit cu ajutorul pietrelor era de cel puţin trei ori mai mare decât
putinţa unui bâlbâit de a pronunţa corect fie şi cuvântul „Moarte”. În scurt
timp, am aflat uluit că unii ajunseseră nu doar să ştie la perfecţie limba
maternă, ci să înveţe şi limbi străine. Mai era un băiat ceva mai în vârstă
care - cum se zvonea - intenţiona să treacă în scris limba pietrelor.
Iniţial, era suficient să ştii că pietrele vorbeau aceeaşi limbă străveche,
indiferent de forma, culorile şi compunerea lor. Un diamant, de pildă, nu
vorbea o limbă mai evoluată decât o piatră lipsită de sânge albastru. Important
era să ştii cum să le foloseşti. Cel mai uşor era să înveţi vocalele. Pe urmă,
vocalele se închideau în sine, se împrăştiau prin ape şi deveneau consoane.
Vrăjitorul spunea că prima limbă a lumii fusese o singură vocală, vocala-tată
(nu mamă), din care se născuseră toate celelalte sunete.
Cea dintâi frază rostită cu pietrele mele albe, a fost
o întrebare:
- Ce faci?
Ecoul ascuţit, rece, metalic, al acestei întrebări m-a
înfiorat. Ani mai târziu I-am mulţumit lui Dumnezeu că nu-mi pusesem mie însumi
acea întrebare, căci cu siguranţă aş fi ieşit din minţi odată cu răspunsul sau
înaintea lui. Şi asta deoarece nu făceam nimic. Atunci doar eram. Îmi
alesesem două pietre albe, stranii, ce semănau cu nişte ouă strâmbe, înlăuntrul
cărora ardeau două lumânări minuscule, două flăcări albe ca zăpada, două
priviri – dar nu ştiu nici azi ale cui anume – şi mă grăbeam în fiecare apus de
soare să cad în genunchi şi să încerc să stau de vorbă cu cineva. Sunetele
limbii pietrelor seamănă perfect cu sunetele maşinii clasice de scris, doar că
limba pietrelor se aude cu mult mai bine şi se poate traduce mai uşor. Pentru
că are un ecou inconfundabil şi nu lasă urme pe foi, de pildă.
După un an de zile, devenisem cel mai bun vorbitor în
pietre. Invidia unora m-a obligat să inventez câteva cuvinte ce mi se păreau
universale, accesibile chiar şi peştilor, şi pornisem în căutarea iubirii. Nu
ştiu de ce am pornit să-mi caut iubirea şi nu averea, gloria sau alte chestiuni
mai longevive. Dacă nu porneam să
găsesc iubirea, poate aş fi primit câteva răspunsuri. M-am simţit insuportabil
de jignit şi nesemnificativ aflând că şi bunicii cunoşteau limba pietrelor şi o
vorbiseră în copilăriile lor ce păreau să se fi consumat în basme.
- Şi ce anume vorbeşti? - m-a întrebat Vrăjitorul. Cu
cine?
- Încă n-am primit vreun răspuns. Dar nu renunţ.
- Vezi că mie o dată mi-a răspuns chiar moartea, - a
surâs.
- Moartea? Şi ce ţi-a zis?
- Să mă rog.
Nu ştiu dacă-i ascultase Morţii sfatul (sau porunca),
dar mi se părea cu neputinţă să fii atât de imprevizibil şi să vorbeşti ca el
limba oamenilor, aşa de la sine, fără a te ruga şi fără a primi ajutorul
substanţial al cuiva. Ştiu doar că, timp de şapte veri la rând, nici Iubirea şi
nici Moartea nu mi-au dat răspuns.
Îi cunoşteam deja pe toţi vorbitorii în pietre ai
oraşului şi începusem să vorbesc singur. Ierarhia ce domnea asupra vorbitorilor
era prea ciudată. Unii erau foarte apreciaţi pentru că înjurau regimul comunist
şi-l băgau în pizda mă-sii pe conducătorul nostru legendar chiar şi când
acesta se odihnea şi-şi scria capodoperele la vreo cinci kilometri departe de
apele unde noi îngenuncheam să vorbim. Alţii, mai mulţi la număr, erau
consideraţi miniştri de externe, fiindcă stăteau de vorbă cu confraţi din
străinătate şi aflau noutăţi sau date importante legate de viaţa în lumea
liberă. Spre sfârşitul anului de democraţie 1990, de exemplu, ostaş
devotat al predestinării, unul dintre foştii membri ai comunităţii lingvistice
sus menţionate, a ţinut morţiş, poate pe bună dreptate, să primească un
certificat de revoluţionar, disident sau opozant al regimului despotic. Era un
certificat meritat cu prisosinţă, conform strigătelor sale, deoarece îndrăznise
să înjure dictatorul şi pe lătrăii săi în vremuri în care nici măcar o muscă nu
îndrăznea să se cace împotriva curentului. Neavând nici o altă
posibilitate reală de a-şi dovedi fosta disidenţă, în afara celor două pietre
(„primele arme ale oamenilor de rând împotriva regimului sângeros”, „primele
arme de apărare a democraţiei noastre fragile”) necunoscutul confrate din
copilărie ne-a trimis câte o scrisoare lungă şi plină de metafore înflăcărate,
prin care ne cerea să fim oameni de înaltă ţinută morală şi să trimitem în
scris mărturii în acest sens. Cu puţin înainte de a-i răspunde, disidentul ne-a
trimis o altă scrisoare, de data asta furioasă şi oarecum paranoică, în care ne
ruga să nu mai trimitem nimic. Regimul căzuse, dar asta îi ridicase şi mai sus
pe foşti, iar, deşi tacit, vorbirea în pietre era tot interzisă. Puteai să urli
cât vrei, să zbieri, să umpli cu cerneală cantităţi de hârtie cu care te poţi
hrăni timp de două veşnicii, să alcătuieşti petiţii şi articole şi înjurături
şi blesteme şi blasfemii de tot soiul, să demaşti şi să remaşti etc., dar să nu-i bârfeşti pe noii lideri în pietre.
Emoţiile trăite când erai invitat sau nechemat să
asculţi o convorbire în pietre semănau cu un început de orgasm. Febră,
ameţeală, vis mistuindu-se înspre tării, mireasmă de ape eterne, ochi închişi,
soare portocaliu dinspre pleoape, şi angoasa supremă a clipelor în care o
vocală, o consoană, un cuvânt, o frază întreagă, aidoma lichidului
făcător-de-prunci treceau graniţa şi se refăceau dincolo, în auzul unor
fiinţe despre care nu ştiai cum arată şi de ce există. Nu oboseam deloc, ba
uneori stăteam mai mult decât trebuie sub apă, crezând că refuzul parţial al
oxigenului ne întinereşte sau cel puţin opreşte scurgerea timpului,
nepermiţându-ne să ne maturizăm la fel ca surdomuţii în ale pietrelor.
*
Chipul Morţii s-a schimbat în timp, brusc şi violent,
când ne-am dat seama că vreunul dintre vorbitori putea foarte uşor să ne
înregistreze (nu ştiu cum şi unde) şi să ne toarne la Securitate. Nu puteai
scăpa, fiindcă sunetele nu puteau fi mâncate sau înghiţite precum scrisorile.
Ţinând din ce în ce mai mult la integritatea pielii, majoritatea vorbitorilor a
renunţat la întrebări şi discuţii şi s-a dedat la taclale. A fost decăderea
neprihănitei curiozităţi în spaimă. Legendarul conducător al ţării n-a mai fost
băgat, dar nici scos din a mă-sii, iar cuvintele vecinilor străini făceau
ocolul apelor în zadar, pentru că nimeni nu îndrăznea să răspundă, nimeni nu
mai era curios să afle ce se întâmpla dincolo, nimeni nu risca să treacă
graniţele. Am rămas doar eu, vorbind singur în pietre, deseori jenat că
îngenuncheam în stomacul plaiului acvatic unde odinioară abia-ţi găseai un
locşor, şi a rămas cerul superb de dincolo de pleoape, taina aceea sublimă a
vorbitului singur, a sfintei mândrii că cineva ales, invizibil, stă de vorbă cu
tine de câte ori vorbeşti singur. Au mai rămas cele două pietre albe, cu
lumânări aprinse zidite veşnic în ele, aşezate cu grijă în sertarele mele din
exil, mai grele decât orice roman de sertar, sub maşina de scris, înmulţite de
pietricelele culese de Frumy care credea că pietricelele sunt ochişori şi că
numărul lor ne ajută să ne vedem soarta mai clar.
Trecuse o întreagă copilărie de când începusem să
scriu. Jurasem ca atunci când voi învăţa să bat la maşina de scris, să-mi
folosesc pietrele copilăriei la corectat. Între timp, bunicii s-au mutat sub
alte pietre, sfinţite de absenţele mele îndelungate, şi nimeni, nici măcar
pietrele nu m-au mai ajutat să vorbesc singur, nu mi-au răspuns, deşi am
îngenuncheat într-o iarnă pe malul lacului şi am pus întrebările: „Mai e
cineva acolo-o-o? Mă aude cineva-a-a? Unde e-e-eşti? Mă au-u-uzi? Mă
cite-e-eşti?”
*
- Poate ăsta a fost răspunsul Morţii, - m-a lămurit
Vrăjitorul.
Nu puteam răspunde, dar nici nu mă atrăgea în mod
deosebit răspunsul. Îmi aminteam cum Moartea îmi arătase curând pe unul dintre
chipurile ei. Parcă s-a întâmplat mâine, deşi de la acea apariţie insolită au
trecut douăzeci de romane, într-un cu totul alt spaţiu prielnic ratărilor. Abia
împlinisem patru ani şi îngheţasem zâmbetul pe buzele rudelor, scriind într-o
impecabilă limbă maternă, cu arătătorul, pe o tapitá* [Covor de perete, oriental, cumpărat de străbunicul Leon la
Istanbul, când încă nu putea şti dacă se va întoarce viu la Enkelana şi că
Dumnezeu îi va dărui doar patru fete. Tapitá-ua a fost o piesă de rezistenţă a
zestrei bunicii mele şi a dispărut imediat după transformarea Vrăjitorului în carte.]
plină cu porumbei, cobre, pitoni, cămile ş.a.m.d.. Moartea mă pândea şi
mi s-a înfăţişat în casa uneia dintre mătuşi. Cred că soarta mea textuală m-a
trimis să dorm acolo într-o iarnă superbă. Îmi pregătiseră colţul de lângă
sobă, ştiind cât de mult îmi plăcea să privesc flăcările. Trecuse de miezul
nopţii şi, pesemne, şi de miezul răbdării mele, deoarece riscam să fac pe mine,
dar mi-era jenă să merg până la toaletă. La trei paşi de colţul meu, dormea
soacra misterioasă a mătuşii, o bătrânică trecută de optzeci de ani, aflată la
cea de-a treia văduvie. Se zvonea că nu fusese niciodată vreo frumuseţe, ba
chiar şchiopăta, dar avusese un noroc zguduitor la bărbaţi. Cine ştie ce echilibru
tainic le revela bărbaţilor când şchiopăta. Părinţii o măritaseră iniţial, fără
s-o întrebe, cu un ţăran bogat şi atât de bătrân, încât părea orăşean. Acesta
se însurase parcă numai ca să nu-şi predea averea rudelor mereu nesătule, căci
se prăpădise la zece luni după nuntă, achitând doar nouă luni din anii de rahat
prin care e dizolvată luna de miere. Devenită brusc putred de bogată, cu un soţ
ce cântărea din ce în ce mai puţin pe conştiinţă, soacra mătuşii mele a fost
cerută de nevastă şi s-a măritat cu un orăşean care, la patruzeci de zile după
luna de miere, a luat calea pribegiei. Cică a spălat căcaturi străine şi a
îngrijit bătrâni demenţi până când a izbutit să-şi cumpere un lanţ hotelier şi
să moară în condiţii încă neelucidate. Cu zece ani mai bogată, soacra s-a
gândit că este momentul să-şi ia un soţ mai bogat în zile, dar nici acesta nu
i-a putut supravieţui acelui farmec intraductibil, atât de visat, probabil, de
multe tinere de azi. Cel de al treilea mort, i-a lăsat moştenire soţiei doar trei
copii – plantaţi în scurtele pauze ale exilului – şi o văduvie ce avea prea
puţină viaţă, dar nu mai ducea lipsă de nimic. În lenta şi purulenta-i invidie,
gura lumii îi pusese deja femeii porecla de Tanti
America, deoarece soţii ei fuseseră răpiţi, într-un fel sau altul, de
emigraţie. Lângă capul de mumie prea vie al acestei eroine, mi s-a arătat
pentru întâia oară chipul Morţii. Dormea cu gura deschisă, ca şi cum ar respira
de trei ori în acelaşi timp – poate şi pe socoteala răposaţilor ei absenţi – nu
sforăia, nu ştiam cum să nu fac pe mine.
- Tu eşti Moartea, deci… - i-am şoptit.
Eram mic şi încă neprihănit, dar n-am putut rezista
unei imaginaţii morbide: ce s-ar fi
întâmplat dacă turnam acum urina mea de îngeraş în gura Morţii. Neputinţa
de a găsi un răspuns m-a ajutat să mă ţin. Lemnele ardeau în sobă, afară
ningea, camera era bântuită de acea căldură ameţitoare a patului nupţial, dar
şi de negura acelei orbirii parţiale ce-ţi sechestrează capul de câte ori nu te
hotărăşti să faci pe tine. Nu mai ţin minte, dar nici nu mai contează, cât am
stat aşa, nefăcând pe mine. Ştiu doar că m-am întrebat înfiorat: oare ce voi
face timp de o veşnicie acolo jos, în mormântul rece, singur cuc, fără părinţi,
fără bunici, fără ninsoare, fără lac şi fără flăcările pe care le iubeam atât
de mult. Nu ştiam ce poţi face în lumea cealaltă, dar Vrăjitorul îmi
mărturisise cândva că cei mulţi şi buni cam ştiu cum o ducem noi pe aci.
*
A trebuit să se scurgă multă urină îngerească până ce
Moartea şi-a luat un alt chip, cu mult mai fioros, sau, mai exact: doar
fioros, căci Moartea nu-i nuanţă, ci esenţă, şi, ca orice esenţă vie,
alungă comparaţiile rele. Tocmai mă duseseră la grădiniţă şi, după lungi
plânsete ce se grăbeau să-mi schimbe sângele în lacrimi sau invers, parcă, rămâneam
cu gura căscată, deoarece nu-mi venea să cred că şi lacrimile se pot opri la un
moment dat. Mă hotărâsem, nu ştiu de ce, să devin un mare maestru de
înmormântări. Îmi găsisem deja doi discipoli, plănuisem să înfăptuim cel puţin
o înmormântare pe săptămână, cu excepţia zilei de sâmbătă, când eram la bibliotecă. Şi veni ziua în care n-am
mai avut pe cine şi pe ce să înmormântăm, în afara unei pietre. Era o piatră
albă – şi asta n-am uitat-o niciodată, probabil una din cele multe cu care vorbeam sub apă – şi de asta mi-am adus
aminte după vreo trei decenii. Nu ştiu cine o adusese la înmormântare, nu ştiu
cum ajunsesem la convingerea că piatra aceea albă era moartă. Sau era doar
despărţită de pereche şi putea fi înmormântată de vie, căci era cam acelaşi
lucru. Eu am desenat cu degetul pe pământ forma mormântului, unul dintre
locotenenţii mei a ridicat sapa, ca să-l sape, şi eu m-am ridicat rapid în
picioare, ca să am, preţ de o moarte neaşteptată, un creier împărţit în două
emisfere. Poate piatra mă blestemase cumva, ca să văd prin despărţirea
craniului cum este să fii despărţit. Nu mai ţin minte decât că piatra albă a
dispărut din memoria noastră imediată, s-a dematerializat sau s-a ascuns sub privire, şi că-mi auzeam cu o
negrăită limpezime urletul şi că-mi făcea mare plăcere să descopăr că am o voce
atât de a altuia (ca să moară el, nu
eu). Trebuia să te castreze cineva, ca să poţi prinde o asemenea voce.
Medicul care mi-a cercetat rana a rămas atât de uimit
de tăria craniului meu şi de mişcarea formidabilă a soartei dinlăuntrul lui,
încât nu se grăbea să mă coase. Nu mai întâlnise aşa ceva nici măcar în zone în
care ţăranii răzvrătiţi, deposedaţi de arme cu trei decenii în urmă, se sfâşiau
între ei, folosind arme d'ale războiului post-nuclear. Şi poate ca să nu
împartă obiectul uimirii cu nimeni – sau cine ştie ce i se dezvăluise din
crăpătura aceea – m-a cusut şi mi-a prins pielea cu douăsprezece copci. (...)
*Amințiri - cuvânt al autorului
*Amințiri - cuvânt al autorului
Fragment din Empatycon sau Cartea Vieții preMature,
Librarium Haemus, București 2009.