Şirul corăbiilor imperiale parcurgea
Mediterana. Pânzele semănau cu nişte nori astmatici. Era o zi calmă şi
luminoasă şi nici bocetul fărâmiţat al păsărilor carnivore nu prezicea moartea
cuiva, cu atât mai puţin moartea Împăratului. Încă nu se inventase binoclul.
Dar auzul era la fel de lung ca şi privirea binoclului şi locuitorii din malul
mării încremeniseră de gemetele misterioase ale valurilor ce aduceau ameninţări
din Nevăzut.
Corăbiile imperiale se întorceau din
ziua de naştere a unui rege străin. Împăratul îi dusese cadou o sclavă cu trei
sâni şi o duzină de cai pur sânge. Regele străin nu se lăsase mai prejos. De-a
lungul distracţiei ce durase o săptămână, fuseseră tăiaţi, prăjiţi şi
preschimbaţi în fecale peste o mie de boi, două mii de găini grase, şi se
goliseră peste douăzeci de mii de burdufuri cu vin roşu ca sângele. Împăratul
şi regele străin se prăpădiseră de râs, luând vinul drept sânge de duşmani. Nu
te puteai sătura de un asemenea sânge.
Căderea amurgului descoperi pe cer o
lună nemaivăzută. Lucirea ei era atât de blândă şi pătrunzătoare, încât puteai
jura că-ţi intră chiar în măduva oaselor. Vâsleau lângă o uriaşă groapă subacvatică,
unde, precum a spus sfetnicul Afacerilor Istorice al Împăratului, cu o sută de
ani în urmă se scufundase un oraş faimos.
- S-a scufundat aici, - zise Împăratul,
- şi s-a înălţat în papirusurile Istoriei.
Împăratul era un înţelept, deşi, dacă-l judecai
după vârstă, aveai tendinţa să-l imaginezi doar cu sabia şi paharul în mâini şi
cu femei senzuale în pat.
- Savanţii cred că l-a scufundat iubirea
de sine, - şopti sfetnicul. Păcat. Oraşul acesta avea atâtea bogăţii şi noroc
bun, încât până şi sclavii credeau că trăiesc într-o cetate cerească. Şi s-au
trezit cu toţii carne de peşti.
- Ei au fost mâncaţi de peşti, peştii au
fost mâncaţi de noi… Sic transit gustul lumii acesteia, - spuse Împăratul.
Tăcu o clipă, pe urmă dădu din cap,
poate pentru a-şi împărţi mai bine surâsul.
- Nu te mai consuma cu trecutul celor ce
au fost fericiţi măcar preţ de câteva minute, - adăugă. Pe pământ apar şi
dispar indivizi care se topesc în neant fără a gusta nici un strop de fericire.
Or, cât poate conta naufragiul, dinţii peştilor şi bezna cumplită a apelor
pentru cel ce a atins fericirea supremă?!
- Acum o să se poată vedea palatele de
altădată, - zise sfetnicul. Chiar şi luna este de partea Înălţimii Voastre.
Sclavii care vâsleau primiră ordinea să
se oprească. Împăratul întoarse capul să vadă capătul corăbiilor, dar nu
izbuti. Zări doar o turmă de pânze umflate care-i dădeau caravanei chipul unui
balaur înaripat.
Sfetnicul se aplecă primul peste apele
cristaline, ca şi cum ar vrea să-l cruţe pe Împărat de vreun blestem sau de
vreo magie neagră ce-l puteau ataca doar prin atingerea privirii Sale de
nemărginita oglindă a Mediteranei.
- Iată o oglindă care nu ascunde ce
conţine, - zâmbi Împăratul.
Aleşii începură să se plimbe cu privirea
printre zidurile şi coloanele de marmură, printre străduţele de caldarâm, prin
pieţele pline de pietricele albe, maron, verzulii, cenuşii, unde odinioară se
ţineau cuvântări de neuitat şi se schimbau mărfuri cu monede de aur, printre
spaţiile unde se tăiau capetele, limbile sau alte unelte ale celor puţini şi
răzvrătiţi.
- Se spune că femeile acestui oraş au
fost frumoase ca stelele, - interveni unul dintre aleşi.
- Atunci, dispariţia oraşului n-are de
ce să ne mire, - zâmbi Împăratul. E cumva o coroană ceea ce văd acolo jos, în
adâncuri?
Miopii au regretat profund, căci nu-i
puteau oferi Împăratului nici o informaţie. Când sfetnicul Afacerilor Istorice
se pregătea să-l lămurească pe Împărat că într-adevăr era vorba de o coroană –
de fapt: o cunună de lauri, în mod straniu: neputrezită, poate
împletită de mânuţele vreunei fete îndrăgostite sau ale vreunui copilaş ce nu
se aşteptaseră că se vor îneca fulgerător – Împăratul s-a întins puţin peste
pervazul corabiei şi încuviinţă. Coroana sa cu patruzeci şi patru de diamante
care costau câte două mii de sclave bucata căzu în centrul oglinzii,
şifonă suprafaţa acesteia, iar nenumăraţi ochi s-au mărit şi s-au holbat,
urmărind cu privirile frământate cum coroana se lasă din jos în mai jos printre
ruinele îngălbenite de lumina lunii.
- Hei, tu, - urlă
Împăratul. Aruncă-te şi adu-Ne coroana!
Inimile unora dintre ofiţeri bătură
puternic. Fiecare dintre ei ar fi vrut să sară-n apă pentru a aduce coroana,
dar degetul Împăratului se îndreptase către sclavi. Aceştia se numeau cu toţii
“Tu” – şi doar Zeii puteau înţelege de ce s-a aruncat în apă cutare “Tu” şi nu
nici unul dintre ceilalţi “Tu”.
Tu tocmai
împlinise şaptesprezece ani. Nu avea nici o trăsătură neobişnuită. Nu era nici
înalt, nici scund, nici gras, nici slab, avea părul şaten, ochi obişnuiţi,
mâini şi picioare obişnuite, avea chiar o sclavie obişnuită. Tu deschise un soi
de tunel de culoarea lunii printre ruinele subacvatice, înotă în adâncime până
când două şiroaie de sânge îi ţâşniră din urechi, din gură, dar poate şi din
ochi, prinse coroana ce valora cât un oraş nescufundat, şi începu să urce la
suprafaţă. Ca să-l liniştească pe Împărat, a ridicat coroana cu mâinile,
înainte să-şi scoată capul din apă. Poetul curţii imperiale recită patetic ceva
cu Mediterana care, speriată, îi înapoia Înălţimii Sale coroana pe care
se grăbise să i-o răpească.
Împăratul zâmbi.
Sclavul Tu îşi scoase capul însângerat
din apă, porni spre corabia imperială şi, ca să poată înota mai uşor, şi-a pus
coroana pe cap. Se lăsă o tăcere mai adâncă decât cea a oraşului înecat.
Printre privirile sălbatice şi pline de vârfuri de săbii, ale ofiţerilor,
sclavul Tu găsi ochii uimiţi şi oarecum blânzi ai Împăratului. Privirile se
intersectară cât ai clipi din ochi, apoi sclavul Tu îşi închise ochii şi se
scufundă împreună cu coroana ce costa cât gloria unui oraş înecat şi pieri din
ochi, deşi lumina lunii se dublase şi nimeni nu se gândise să aprindă torţele
şi lumânările imperiale.
- Hei, hei! - strigă cineva.
Împăratul nu scotea nici un sunet, nu
schiţa nici un gest.
Coroana apăru de câteva ori la rând, din
ce în ce mai departe de corabie, dispăru, reapăru, şi toţi rămăseseră
încremeniţi, căci Împăratul încă nu ordona să se tragă cu săgeţile, sau ca
vreun soldat, vreun ofiţer, vreun alt sclav Tu, sau vreun câine de vânătoare să
sară după nesimţitul Tu.
- Toate pietricele par la fel, - rosti
Împăratul.
Într-adevăr: lumina lunii făcea ca
pietricele scumpe ale coroanei să nu difere între ele. Sau fuseseră pietricele
rupte din lună şi care, până în acea clipă, se prefăcuseră a fi rubine,
diamante, ametiste ş.a.m.d.
Dacă mă-ntorc acum, se gândea sclavul
Tu, ei mă vor sfâşia. Vorbea despre confraţii săi sclavi. Dar cât mă poate
înspăimânta acum moartea, foamea peştilor şi această beznă cumplită sau chiar
şi mânia lor, când port pe cap o astfel de coroană?!
(2005)