”Casting sau Cortina nu mai separă nimic” - onLine

”O lume mai încolo” (teatru în limba albaneză) onLine

În curând la Librarium Haemus

Șah



Tata mă ducea deseori după masă la cafeneaua de odinioară a Ligii Scriitorilor. Timp de peste zece ani, am făcut cunoştinţă acolo cu nenumărați slujitori ai condeiului. Dar mai mult decât cafeneaua şi figurinele fumului de ţigară – incomparabil mai atrăgătoare şi libere decât cărţile pe care le scriau – îmi plăcea o cămăruţă unde se găsea doar un bec prăfuit, o cutie de şah şi un om pe care mereu îl găseam acolo. Nu ţin minte cine era, ştiu doar că nu era scriitor. De obicei, scriitorii, criticii și ceilalți puneau țările la cale, reparau planeta, își împărțeau premii, diplome și decorații, îi ridicau în slăvi pe cei morți, sau se linșau ca între confrați. Zumzetul vocilor și mirosul adunărilor îți creea impresia că acolo se mistuie indivizi care, cât trăiesc, nu lasă pe nimeni să respire sau să vorbească, iar după ce mor, nu prea lasă nimic în urmă. Dar nu mi se părea ciudat: ei erau scriitori ca să scrie, nu ca să vorbească. Liniștit, mă aşezam în fața necunoscutului şi jucam şah, ascultând monoloagele sale haioase.
Ei, nume n-aveți, le spunea pionilor, nebunilor și cailor, dar de murit muriți și voi ca toți oamenii. Atunci, la ce bun atâtea orgolii?!
Uneori se adresa regelui, reginei și turelor, cu ceva mai mult respect, sau smerenie, deși nici majestățile lor nu aveau nume.
Ăsta-i un joc mai tare decât viața, maestre, îmi spunea. Nu-i de glumă. E ca în literatură, vorba aia. În cărticelele mărunte, fără nume, intră și iese oricine, ca la un muzeu. Ca la un palat regal, unde regii au murit de mult. Plătești un bilet, treci pragul, te însoțește vreun ghid cu chip și vorbă bizare, și te simți ca la tine acasă. Te mai bucuri, pe deasupra, că regii ăia sunt oale și ulcele, iar tu viu... – și ești atât de viu, încât la cafeneaua muzeului îți vei bea cafeluța în ceașca făcută poate chiar din rămăşiţele lor... Ori în cărțile mari, cum să zic, toată familia regală e în viață. Și mai e în viață garda, paznicii, soldații, moartea dumitale, înțelegi, și nu sunt bilete la vânzare, și riști ca altul să soarbă cafea din ceșcuța rămasă în urma dumitale... Că nu se poate altfel, hm, când proștii sunt răi, iar deștepții vânduți...
Și strănuta sau înșira hm-uri. Strănutul lui era inconfundabil și părea a fi mai specific decât moartea sau viața-i.
Nici eu n-am nume, adăuga, dar nu pot spune că nu mă pomenește nimeni...
Capetele pionilor, ale nebunilor şi ale pieselor negre în general se tociseră şi nu erau deloc diferite de capetele pieselor albe. Nu erau nici albe, nici negre și nici gri. Luptătorii se deosebeau doar de la gât în jos.
Pierdeam mereu, iar el se bucura ca un copil, încât deseori îmi venea să pierd doar ca el să nu sufere. După pierderile la şah, cu o exactitate care astăzi nu mi se pare întâmplătoare, tata îmi prezenta scriitori din generaţii, zone şi chipuri diferite. Cu toţii erau mari şi nemuritori, deşi asta pe mine mă descumpănea, deoarece nimeni nu putea fi mai mare decât moartea. Probabil fiindcă eram mic, nu vedeam decât două posibilităţi: mare şi muritor / mic şi nemuritor.
Cu politeţea sa caracteristică, tata îmi spunea: “Acesta este nenea scriitor Cutărescu”, iar lui Cutărescu: “Acesta este fiul meu cel mare”.
Lui: “Îi plac cărţile dumitale, te-a citit”;
mie: “Spune-i lui nenea, te rog, care carte a dânsului ţi-a plăcut cel mai mult”.
Răspunsurile mele erau sincere, precum urmează: “Hamlet”, “Bătrânul şi marea”, “Pinochio”, “Suflete moarte” –
şi aşa mai departe.

Festivalul "Bucureşti - Mon Amour"



Echipa de proiect: Andrei Potlog – Director General al Asociaţiei EuroPress; Adrian Preda – Director Festival; Carmen Dumitrescu – Director Imagine Festival; Florin Afloarei – Director editor
Locaţii: Teatrul Rapsodia. Lipscani, Hanul Manuc, Atelierul Gorduz, Muzeul Naţional al Literaturii Române

Organizator: Asociaţia EuroPress
Parteneri: Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune din România (APTR), Asociaţia Contemporanul, revista Contemporanul, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Administraţia Fondului Cultural Naţional, Universitatea Română de Ştiinţe şiArte „Gheorghe Cristea”, Departamentul de Limbi Străine şi Imagologie, Teatrul „Ion Creangă”, Cartel Alfa
Parteneri media: Antena 3, CORECTbooks, Cotidianul, Punctul critic, Asociaţia Revistelor, Publicaţiilor şi Editurilor (ARPE)


Despre cărţi şi ani în Balcani


- La multi ani şi la ... mai multe cărţi! Domnule Ardian-Christian Kuciuk, cu voia dv., pentru început, să facem o întoarcere în timp... Vă mai amintiţi primele lecturi decisive pentru formarea dv. intelectuală, dar  şi primele rânduri scrise?

A.-Ch. Kuciuk: Vă mulţumesc pentru urare, sper să nu-mi depăşesc curând numărul anilor cu cel al cărţilor. Desigur că îmi aduc aminte de primele lecturi. Într-una din camerele în care am copilărit, bunicul zidise una dintre ferestre şi o transformase în bibliotecă. Cărţile citite parcă deveneau transparente, probabil ca să încep să văd lumea din şi prin cărţi. Mai târziu, a trebuit să parcurg drumul invers. Primii mei autori au fost bunicii, mari povestitori. Am trecut de la magia oralităţii la cea scrisă prin Shakespeare (ediţii bibliofile, realizate de albanezii din America, trimise în anii '50 de străbunicul meu, Aleksandër Kyçyku), apoi prin marele liric Lasgush Poradeci, prozatorul Mitrush Kuteli, Hemingway, Gogol, Erich Maria Remarque şi alţii. Poradeci şi Kuteli trăiseră ani de zile în România interbelică şi admirau spiritualitatea de aici. Ei nu doar scriseseră câteva capodopere ale literaturii albeneze moderne în România, ci şi publicaseră aici, la Constanţa şi Bucureşti. Ţin minte şi prima mea ”povestire”, scrisă sub semnul mimesis-ului. Ca un soi de culegător de folclor, relatam o întâmplare deja obişnuită pentru oraşul meu natal, Pogradec – sau Enkelana, cum îl denumiseră romanii – în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A năvălit aşa-zisa dreaptă, i-a adunat pe toţi bărbaţii în subsolul închisorii – care mai târziu a devenit grădiniţă(!) – şi i-a torturat ca să spună unde şi-au ascuns galbenii. Unii au murit în bătaie, pentru că n-au vorbit, sau pentru că nu aveau galbeni. Apoi a venit aşa-zisa stângă, i-a adunat în acelaşi subsol şi i-a zdrobit în bătaie, ca să spună unde şi-au ascuns galbenii rămaşi. Chiar nu conta dacă eşti sărac lipit sau bogat, bătaia rămânea la fel de temeinică. Alţi unii au murit în bătaie, fie ca să-şi păstreze secretul, fie pentru că nu aveau ce secret să mărturisească. Toţi cei veniţi, indiferent de culoare politică sau etnie, se proclamau eliberatori. Apoi s-au sfâşiat între ei pentru bani şi putere, prefăcându-se că duc nişte lupte doctrinare. Ca să le salvez viaţa post vitam, cum s-ar zice, bunicilor mei, am scris că ei izbutiseră să ascundă nişte galbeni în gura unor peşti din Lacul Ohrida. E clar că n-au mai prins peştii respectivi până s-au mutat în lumea cealaltă şi în cărţile mele. 

- Fără îndoială, se citea mult mai mult... Dintre literaturile străine, era la mare preţ literatura rusă, sau doar ceva mai accesibilă, în raport cu autorii occidentali?

Pare paradoxal, dar se citea mai mult şi se trăia cu mult mai autentic, deşi timpul lecturii pare a absorbi din timpul trăirii. Unii insistă greşit că pe atunci citeai fiindcă nu prea mai aveai ce face. Eu cred că lumea aceea era mai echilibrată, mai binecuvântată, sau noi eram mai oameni. Literatura rusă nu era iubită în Albania datorită politicii comuniste, ci pentru că era o mare literatură. Graţie acelui mister al supravieţuirii, pe care literatura şi-l păstrează şi în zilele noastre, autorii mărunţi şi vânduţi politicii, circulau în aşa fel, încât nimeni nu-i putea interzice pe toţi autorii geniali. Erau interzişi tacit Dostoievski şi Bunin, de pildă, dar îi puteai citi în linişte pe Tolstoi, Cehov, Gogol, Turgheniev, Esenin, Maiakovski. Ceva mai greu era cu autorii occidentali care, în mare măsură, erau damnaţi ca fiind reacţionari, slabi, imorali, produse ale marketingului etc. Dar găseai literatură adevărată, oricum. De obicei, când e prea multă mizerie, demagogie şi haos concertat în societate, marea literatură îi cheamă tainic pe cei care se vor hrăni cu ea. 

- Îmi vine în minte un titlul - ,,Dostoievski şi Tolstoi, Poveste cu doi necunoscuţi” de Ion Ianoşi, despre aceşti doi mari scriitori care nu s-au întâlnit niciodată, deşi erau contemporani... Dv. cum i-aţi receptat pe fiecare? Mai sunt Dostoievski şi Tolstoi nişte lecturi ,,obligatorii” pentru un adolescent cu o (minimă) cultură?

Nu înţeleg de ce trebuiau să se cunoască cei doi. Nu mi se pare o chestiune fundamentală ca doi mari autori să se întâlnească în această lume. Scrisul haric este precum arderea unei lumânări; are timp şi motiv o lumânare mistuindu-se să stea de vorbă cu o altă lumânare?! Cu cât mai originală este lumea plămădită de un autor, cu atât mai reduse mi se par posibilităţile şi chiar rostul ca să se întâlnească cu un alt autor de aceeaşi talie. Tolstoi şi Dostoievski îmi sunt foarte dragi: primul îmi creează convingerea că ceea ce trăieşte el, o scrii instantaneu tu, într-un amestec luminos de timpuri şi metafore, iar al doilea: că unele lucruri pe care le trăieşti tu în profunzimile intraductibile, le descrie el aproape desăvârşit.

- Dar ce mai înseamnă astăzi literatura şi lectura în general?! Câteva dintre puţinele lucruri care ne mai pot face fericiţi sau invers...?

Astăzi graniţa ce desparte fericirea de confort s-a subţiat înfricoşător. Mulţi iau drept fericire sufletească o multiplă desfătare a cărnii şi, vegetând în ea, se golesc sufleteşte şi poate nu-şi dau seama pentru ce / cine au trăit nici când mor. Unii mor fără s-o simtă – şi asta devine o dimensiune de infern pentru cei care nu mor. Mie literatura care te face fericit nu mi se pare literatură, fiindcă e văduvită de ceea ce are Viaţa mai pregnant.

- În România aţi venit, după 1990, cu o bursă de doctorat, îndrumat de regretatul profesor şi academician Dan Grigorescu, nu?

Brevetarea unei insomnii

Drumul cântăreţilor


Istoria dovedeşte că Moartea şi Frumuseţea ţin într-un mod mai aparte la albanezi. Oameni mereu foarte tineri, vorbind şi slujind o limbă străveche, cu o istorie şi soartă deseori inimaginabil de crunte, albanezii nu-şi permit luxul de-a trăi în genunchi, deşi modernitatea s-a străduit să le dea numeroase lecţii de smerenie. În timp, poate încă de pe vremea când se numeau iliri şi când retragerea în munţi i-a ferit de latinizare, grecizare, turcizare sau slavizare, ei şi-au dat seama de cel puţin două lucruri fundamentale şi anume: că trăiesc pe unul dintre cele mai frumoase tărâmuri ce poate cuprinde privirea (şi logic zona va trezi puternic lăcomia străinilor) şi că, într-o asemenea frumuseţe nu prea e firesc să trăieşti mult. Poate din această cauză, întâlnirea cu Frumuseţea sau cu întruchipările ei – Zânele sau Orele Munţilor – poate fi binecuvântată, dar mai ales fatală. De obicei, cine e ales să vadă Frumuseţea, este ori mântuit, absolvit de păcate, nemurit, ori transformat în stâncă.
Numeroasele războaie, exodurile şi diferitele calamităţi spirituale năvălite peste ei, i-au întărit pe albanezi şi i-au pregătit să se comporte cu o demnitate deja proverbială faţă de Moarte. Îşi înfruntau în tăcere supremă chinurile, sărăcia, foametea, dorurile, iernile lungi ale Alpilor, pe urmă coborau ca nişte fantome prin oraşe, împărţeau diamante din înţelepciunea (aş zice chiar mistica originală) purificată în singurătate, şi dispăreau iar în înălţimi. E emoţionant să-i descoperi printre paginile uluite de admiraţie ale diferiţilor călători străini, îmbrăcaţi în costumele populare, în alb, negru şi roşu, cu puşca pe umăr, cu pistolul în brâu şi cu tăcerea cât o lume pe cap. Se poate spune că nu-şi luau lumea pe cap, ci tăcerea. Armele erau atât de bine îngrijite şi înfrumuseţate, încât nu există niciun strop de metaforă în a spune că albanezii au făcut din moarte o artă. Şi probabil pentru a reflecta într-un fel procesul tainic mai sus menţionat, purtau în jurul capului un cearşaf alb ca zăpada numit qefin şi care nu era decât sicriul lor. Era cumplit pentru un albanez să fie găsit mort fără sicriu pe el. Trecătorul care dădea de un cadavru pe stradă era şi el ajutat, din lumea cealaltă, să îndeplinească actul înmormântării. Era suficient să deschidă o groapă, să pună corpul neînsufleţit în ea, să-l acopere şi să i pună doar o piatră deasupra. Pe urmă, un uimitor mecanism al muntenilor se punea în mişcare şi izbutea să-l găsească pe cel mort.
Dar nu doar qefin-ul a apărut în Alpii Albaniei, ci, mai întâi Eposul. Zeci de mii de versuri, întrepătrunse şi legate precum atomii în structura unui cristal invizibil şi uriaş – altfel e imposibil să explici lumina orbitoare ce se cuibăreşte în cititor (ascultător) odată cu versurile. Personajele cântecelor epice sunt eroi, fiinţe legendare, ce se nasc, trăiesc pentru onoare şi mor exact ca şi cum s-ar naşte pentru a doua sau întâia oară. Curajoşi şi oneşti ca în basme, aceşti eroi au fost simpli ţărani şi au rămas la fel, doar că viaţa a decăzut, poate şi pentru a-i face puţin incredibili. Nu doar vitejiile lor sunt impresionante, ci mai ales calmul, înţelepciunea, pragmatismul învăţat poate direct de la Moarte. Vitejii eposului albanez cunosc bine jocurile soartei şi se străduiesc în acelaşi timp să nu devină mercenari ai ei, dar nici s-o supere într-atât, încât răzbunarea soartei să cadă groaznic asupra strănepoţilor. De atunci circulă în limba albaneză proverbul „Na ndjek plumbi gropave” care, într-o traducere aproximativă, înseamnă „Ne urmăreşte glonţul chiar în gropile în care ne-am ascunde”.
Când ai o relaţie deosebită cu Moartea, înseamnă că apreciezi într-un mod destul de original – şi prejudiciant sau chiar revoltător pentru alţii – viaţa. Puterea legii preselecţiei a făcut minuni în viaţa alpină. O viaţă ce se dezonorează dezonorându-i pe alţii, merită şi trebuie să fie curmată. Există legi clare, cu articole pe măsură, pentru a curma dezonoarea umană fără a atinge legile divine. O parte din aceste legi, se regăsesc în celebrul Kanun (Canon) al muntenilor. Dar cu toată admiraţia faţă de Moarte şi faţă de modul tainic prin care ea, în numele Onoarei, înlocuieşte şi chiar este Viaţă, eroii eposului albanez au fost tare dezamăgiţi de apariţia armelor de foc. Au văzut în aceste arme un semn cumplit al decăderii bărbăţiei: acum orice nechemat avea acces la puterea de a ucide fără a-şi dovedi onestitatea, darurile sau tăria de caracter. Din acea clipă, bărbaţii adevăraţi s-au închis într-o peşteră şi n-au mai ieşit nici în ziua de azi. Ceea ce n-a potolit cu nimic iubirea Morţii şi a Frumuseţii faţă de albanezi.
Limbi, gândiri şi religii diferite au trecut peste şi prin limba albaneză şi, într-un fel, au fost asimilate de ea. Mereu am avut impresia că sus în Alpi, printre lacuri şi zăpezi milenare, printre turnuri şi stânci despre care nu poţi spune dacă sunt strămoşi ai noştri sau ai oraşelor de astăzi, în sărăcia care-l învaţă pe singuratic să se hrănească cu miresme şi culori tari, în primul rând s-a păstrat şi a fost transmisă prin viu grai, din generaţie în generaţie, aplicând o preselecţie identitară mai aspră decât cea a Onoarei, credinţa supremă, primordială, dincolo de dogme, mai presus de cuvinte, credinţa ce nu poate fi cristalizată. Unii au insistat că aici a continuat să se creeze marele epos homeric, întrerupt brusc odată cu instaurarea regimului comunist. Este posibil, deşi e greu să crezi cum un regim politic oarecare, fie el şi cât se poate de antiartistic, poate amuţi gura marii poezii. Nu arta munţilor m-a atras, ci mai degrabă misterul acelui Nespus care i-a permis poeziei să coboare la câmpii, să se salveze cu mijloacele modernităţii, şi care, acceptând decăderea versului în naraţiune, i-a permis prozei să urce în Alpi pentru a salva chipul şi esenţele unei Albanii ce nu se mai repeta poate decât în alte dimensiuni, imune faţă de asaltul muritorilor.
Spre sfârşitul veacului trecut, după ce procesul adaptării lăuntrice s-a încheiat, poezia a început să urce din nou în Alpi, ca să se poată salva, iar proza a fost trimisă jos, ca să se salveze. Nimeni nu s-a gândit până acum să ridice o statuie în memoria Cântăreţului Necunoscut, a fiinţei care-şi asuma bucuros şi smerit anonimatul, cunoscând perfect tainele Memoriei, puterea reală a vocii umane, profunzimea auzului universului (văzut şi nevăzut), şi care a ştiut poate că totul va deveni cu mult mai vulnerabil, ameninţat de mediocru, odată cu apariţia textului scris. Nimeni nu s-a aplecat vreodată, decât cu o admiraţie livrească, asupra vieţii lăuntrice a acestui Cântăreţ, şi nimeni nu s-a întrebat oare ce întrebări îl frământau pe el. Ce durere simţea el când unul dintre copiii săi, sau singurul copil de parte bărbătească, se năştea fără o voce demnă de a primi tainele recreaţiei? Ce simţea el când se vedea obligat să-şi depună darul la gâtlejul unui alt neam, unei alte familii, încheind astfel un drum vocal imposibil de măsurat? Învăţa cu acea ocazie misterele deţinerii şi ale predării puterii. Căci vocea frumoasă era putere, poate mai mare decât puterea politică. Îşi descoperea pentru prima oară, în toată splendoarea plină de duioşie, muritorul din el, frumuseţea morţii după o asemenea viaţă trăită în frumuseţe, dar şi moartea frumuseţii. Oare ce moare când Frumuseţea te părăseşte pentru un altul?
Cel mai crunt au suferit cântăreţii care au primit darul şi misiunea să ţină eposul în viaţă după inventarea scrierii. Pentru ei, scrisul a fost ca arma de foc pentru viteji. Şi-au aşteptat lenta dispariţie în cântece şi tăceri imense, pline de tristeţe, convinşi că-şi dau viaţa, chiar în condiţii obişnuite, pentru Frumuseţe. Până la urmă, cine te poate ucide mai frumos?! Cu o expresivitate de neuitat, mistica orientală a dezvăluit o frântură a dialogului între Divinitate şi om. De fapt, doar Divinitatea vorbeşte:

Cine mă caută, mă găseşte,
Cine mă găseşte, îl iubesc
Pe cine iubesc, eu îl distrug”.

Trăieşte cumva cel ce nu caută?!

Oare, cântăreţii Alpilor Albaniei ieşeau din tărâmul miraculos al eposului, înveliţi în sicriul lor alb, doar pentru că nu se simţeau suficient de înălţaţi pentru a fi distruşi acolo sus de Frumuseţea, pe care o văzuseră şi poate chiar o pipăiseră nu o dată? Greu de răspuns. Unii dintre ei, totuşi, aflaţi pe alte zone ale ţării sau ale străinătăţurilor, cu sicriul înfăşurat în jurul capului, răpiţi de moarte bună, de Frumuseţe, de urât sau de arme, şi-au luat dincolo taina. Şi nu întâmplător sicriul lor alb şi moale nu seamănă cu nimic altceva mai mult decât cu un pergament uriaş care trebuie scris.
De cine?

Lupta pentru majuscule


Sărăcie nu e sărăcia, ci lipsa de formă a sufletului.
Filocalia
1.

Acum aproape patru decenii, când tocmai învăţasem să citesc, într-unul dintre cele mai frumoase şi necunoscute orăşele ale Europei, am întâlnit pentru prima oară un vers, neştiind că se numeşte lozincă: „Economisire, economisire, economisire, în orice şi-n continuare”. Bucuria că deja pot citi fluid, mă înfiora în aşa fel, încât citeam cu aceeaşi bucurie şi binecuvântările, şi blestemele. Absorbită neatent printre alte convulsii ale absurdităţii umane, lozinca părea chiar blândă, deoarece lumea suferea enorm, în tăcere – altfel îi tăiau limba şi uneori chiar capul – de parcă ar îndemna la o economisire a suferinţei, nu a puţinului din care trăiam. Citeam lozinca aproape zilnic, de obicei după masă, când mă duceam să contemplu chipurile de o sobrietate aproape budistă ale frizerilor. Numărul urâţilor era mic în oraş, dar numărul neciopliţilor de voie şi nevoie creştea zilnic. Orăşenii, în frunte cu frizerii, îi tratau cu profundă compătimire pe urâţi, considerând probabil că şi pe ei se făcuse economi(sir)e (de frumuseţe), dar şi pe neciopliţi, până când nu i-au mai putut deosebi.
Întinsă pe vreo treizeci de metri linear, într-un roşu ce nu putea fi decât al zgârceniei (la sânge), cu literele cât un omuleţ (poate economisit şi el) exact deasupra frizeriei, coafurii şi magazinului de pantofi pentru copii, pe un alb cenuşiu (de porumbel încă nespălat, al păcii mondiale), lozinca mi s-a tradus într-o metaforă amuzantă doar în anii liceului. Partidul spunea, poporul executa, economisind păr bărbătesc şi femeiesc, dar şi tălpi de pantofi. Căci părul, cum zicea poporul, nu cere mult de mâncare şi continuă să crească şi-n groapă, chiar gratis, oferindu-le poeţilor realismului socialist o frumoasă dovadă a veşniciei omului nou. Anii au trecut şi frânturi ale lozincii au fost acoperite, în rate, de cuvinte gen „Farmacie”, „Alimentară”, „Second Hand”, ”Banca…”, „Plăcintă şi iaurt”, „Cafe bar…”, dar şi în strigăte relaxante, precum: „Jos..., sus..., trăiască..., mu…, fu…, …vă-n c…, N” iniţiale în majuscule, de obicei fără puncte, ş.a.m.d. Frizerii au îmbătrânit, cu aceleaşi gesturi de mânuire a măturii ce aduna păr, scârbiţi de insistenţa cu care stau pe scaunul lor oamenii urâţi din naştere; femeile frumoase s-au mutat aleatoriu în cărţi, şi neschimbată a rămas doar frumuseţea oraşului, cea care pe vremea economisirii în orice şi neîntrerupt putea produce un şoc al fanteziei. Că ce puteai economisi în atâta frumuseţe, ce rost avea să economiseşti, orice, oricând, pe oricine, înconjurat de atâta frumuseţe, umilit de neputinţa de a o cuprinde, poseda, gusta?! În deplină, dacă nu chiar arogantă explozie de frumuseţe şi cruntă sărăcire, oraşul găzduia în fiecare vară şi iarnă cupluri tinere ce-şi petreceau acolo luna de miere, împingând totul dincolo de literatură, în hăurile indescriptibilului. Nimeni n-a aflat ce s-a economisit, până a năvălit Tranziţia. Atunci ne-am dat seama că, economisind pentru a deveni din ce în ce mai egali, cum ne convingeau alte lozinci şi versuri – de parcă egalitatea ar fi raiul pe pământ – ne-am trezit cât se poate de inegali, într-un iad ce părea a fi libertate mult visată.

2.

Bunicii şi bătrânii cu chipuri aristocratice care fuseseră smeriţi până la sânge şi până la ultima gaură a curelei de tot soiul de naţionalizări şi internaţionalizări, s-au retras în coliviile lor de lumină nevăzută înainte să explodeze Ciorapul. Multe suflete s-au dus ori din această lume, ori în această lume, dar esenţa lozincii nu doar că nu s-a dizolvat în apele stătute ale noii demagogii şi n-a pierit, ci dimpotrivă: a înviat mai puternic ca niciodată. Folosind un plural al infernului, de indivizi care mimau puterea – sau o deţineau doar pe plan vizibil şi nemilos de vremelnic – înspre creiere spălate de prea multă neputinţă şi sete ascunsă de îmbogăţire rapidă, am fost anunţaţi că, în următorii ani va trebui să economisim în orice şi fără oprire. Căci nu aveam (...) ca altădată, adică nu mai aveam ca altădată, şi altfel riscam să… - fără a fi clar ce nu aveam, ce nu mai aveam şi ce anume riscam.
Semnele de întrebare nu erau multe, dar erau imense, deoarece Suflet şi literatură autentică aveam din ce în ce mai mult, iar restul chiar nu ne putea atinge. Pe de altă parte, cu toată avalanşa cercetărilor şi medicamentelor (din farmacii şi mass-media), viaţa omului se prelungise, dar exact în direcţia ei lipsită de miez, şi se pare că revenise în lume starea ante-Noe (Duhul meu nu va sta mult în ei, căci sunt totul numai trup). De fapt, pentru noi, oropsiţii de profesie ai istoriei, lucrurile nu păreau foarte grave, deoarece una este sărăcia şi cu totul altceva este sărăcirea. Poate genetic devenisem imuni faţă de sărăcirea, pe care restul continentului nu prea o cunoştea. Unii se întrebau dacă nu cumva trebuia să economisim şi din acea neoprire, făcând uneori şi câte o scurtă oprire, mai mult pentru ei (vesticii), decât pentru noi (esticii). Dar multe convingeri ni s-au spulberat, căci poezia are idealism şi eternitate, dar te poate extirpa din punct de vedere civic. Iar în faţa îmbogăţirii se pare că nimeni nu este suficient de pregătit.