Să stricăm niște ceasuri...

”Uită-te și singur: vorbesc lacrimile vreodată? Sunt cuvinte oftările, gemetele, altele? Să fie clar: cu muțenie n-am în vedere necuvântătoarele... Vezi?!

Ah, mă aprinsei eu. Acum înțeleg de ce Profetul Isaia a vrut să le vorbească necuvântătoarelor…

- Ai citit Vechiul Testament, se miră Marele Actor.

Oarecum, i-am răspuns. Nu puteam să-i mărturisesc că mă apucasem de citit ca să nu stau degeaba. În ceasurile dintre două sau mai multe ceasuri stricate. Apoi, după nu știu câte mii de pagini, au apărut ceasurile de unică folosință și am avut atâta timp la dispoziție, încât am lăsat-o mai moale. Și așa vecinii mă priveau ca pe un nebun, dar nu și prinț. Si așa vecinii mă compătimeau între ei. Se vede că a citit prea mult, săracu'... Hai, mă, să stricăm niște ceasuri și să i le ducem, ca să citească mai puțin!...

*

Ardian-Christian Kuciuk: Exodul sufleurilor – stereodramă

Author: A.-Ch. Kuciuk

Voce: István Téglás

Asociația Hearth, București, noiembrie 2022

Tabla înmulțirii

Cartea mea de matematică a murit.

Ştiţi de ce?

Pentru că avea prea multe probleme.

Frumy la 10 ani

Nimeni nu spălase până atunci cadavrul vreunui poet. Poetul îşi dăduse duhul ca în glumă, într-un soi de râgâit copilăresc, de ai fi zis că sufletul vine din ţărână şi nu se pogoară din ceruri. Cu puţin noroc sau nenoroc, ar fi împlinit optzeci de ani. În camera din vârful turnului se aflase doar Iubita lui, care a mărturisit mai târziu că ultimele bule de aer ale Poetului răsturnaseră celebrul cerşit de lumină al lui Goethe.

- Mehr întuneric..., spusese.

Aproape orbise de ultima lumină a acestei lumi, adunată sarcastic în fiinţa lui, sau de cea dintâi lumină a lumii celeilalte.

Obscurul profesor de matematică, pe care liceenii îl porecliseră pur şi simplu «Deci», tocmai urca treptele întortocheate ale turnului. Venise să-l întrebe pe Poet dacă nu era cumva de părere că numărul 2 seamănă perfect cu o lebădă. Bătuse la poartă mai emoţionat ca niciodată şi strigătul Urcă! al Poetului parcă-i ordona să intre în pământ.

- Vai, s-a dus, s-a dus, Deci... - ţipă Iubita.

- Ce, unde?! - încremeni tovarăşul Deci.

Poetul se prăpădise chiar în timp ce tovarăşul Deci urca. Fulgerător, tainic, în prezenţa Iubitei şi a umbrei politicosului Deci, care lucra de ani de zile la traducerea sublimelor poeme de dragoste într-un volum de numere. Izbutise să-l convingă pe bătrân că poezia adevărată poate dăinui chiar dacă nu e tradusă în limbi de largă circulaţie, dar nu prea are viaţă lungă în astral, dacă nu e tradusă în numere. Căci numerele guvernau din nevăzut această lume, o spusese chiar Goethe. Şi precum avea deja cunoştinţă regretatul Poet, tovarăşul Deci era pe cale să demonstreze încă alte două lucruri de importanţă majoră pentru soarta omenirii şi anume:

- existenţa lui Dumnezeu, bazându-se doar pe tabla înmulţirii, şi că:

- soarta marii poezii depinde întru totul de rânduiala numerelor lăuntrice. 

Gloria și mersul trenurilor

Printre sute de Maestre, mi s-a întâmplat să cunosc şi pe unul care avea o viziune autentică asupra gloriei, deşi nu vroia să ştie ce înseamnă scriitor, critică sau premii literare. Ultimul volum pe care-l citise nu era semnat de nimeni şi purta un titlu dezolant: Mersul trenurilor pe anul 1969. Odată cu căderea Cortinei de Fier, câteva edituri ieşiseră din cortinele de carton şi nu ştiau cum să scape de cărţile depăşite. În loc să distrugă miile de cărţi complet mediocre, se apucaseră să ardă sau să umple spaţii goale cu cărţi despre ale căror puteri stranii nu ştiau nimic. În jur de 1001 de exemplare din Mersul trenurilor pe anul 1969, poposiseră şi la atelierul lui Maestre. Înainte de a le da foc, Maestre le făcuse o poză. Căci Maestre era fotograf. Unul complet obscur, repartizat la un muzeu de provincie. Unde a avut o certă revelaţie. Răsfoise Mersul Trenurilor, de mai multe ori, urmărind cu ochii închişi direcţia şinelor şi programul zgomotelor de altădată, localităţile în care se oprise cu câte o femeie sau cu prietenii de pahar, şi cineva sau ceva îi şoptise să-l vândă. Şi a rămas perplex, văzând cu câtă furie sau calm imbatabil cumpărau necunoscuţii aşa ceva.

Bonus vivendi

Poetul din "Bonus vivendi" (un nou text dramatic / scenariu):

- În general, omul se naște poet și moare contabil. Iar eu sunt lașul, dacă nu chiar trădătorul, fiindcă țin morțiș să mor poet.

Bonus vivendi este parte a unei tetralogii din care au apărut și sunt accesibile online două piese, Exodul sufleurilor - stereodramă și Tiparnița - monodramă.

Exodul sufleurilor a avut o lectură publică organizată de Asociația Hearth la București (18 noiembrie 2022).

Wie unter dem Himmel

Ihre Stimmen klangen wie unter Wasser. Wir stellten sie uns wie in Seifen- oder wie in gezeichneten Traumblasen vor und wir lächelten. Unsere Lächeln entfernten sich wie die Blasen, die kaum beachtet wurden. Seit Jahren war niemand von ihnen neugierig und gab sich die Mühe, unsere aufrichtigen Lächeln zu übersetzen. Sie hielten sie für die letzten Blasen eines Sterblichen, bevor oder wenn er die Seele aushaucht, als ob die Seele in einer Blase eingeschlossene Luft wäre und sich mit dem Wasser nicht vermischen würde. Als sich die Dämmerung am Abend auflöste und sich aus dem tiefen Blau Sterne über uns wie Stachel versammelten, schien es uns, als ob alle Blasen des Tages durchsichtige Eier wären. Sie stiegen zur dünnen Schicht hinauf, wo sich die Wasser mit den Sternenhimmeln berührten, und sie zerplatzten sanft und geräuschlos. Die Sterne verwandelten sich in Schneeflocken und Kristallblumen. Das Ganze ähnelte der Befruchtung, aber weniger der von Blumen, eher der von Fischen, die um uns herumtanzten. An Winterabenden nahmen Schneeflocken den Platz der Sterne ein, aber die Befruchtung unterschied sich nicht. Dies war das letzte Entzücken, das wir in Worte fassten, bevor sie der Reihe nach kamen, um uns nach draußen zu rufen, oder in das, was sie drinnen und nicht selten sogar drinnen im Leben nannten.

Nicht gegessenes Papier

Einige Menschen haben überlebt, weil sie Papier gegessen haben. Es gibt sogar Schriftsteller, die Papier essen. Ihr Vorgänger war ein namenloser Mönch, der mit der rechten Hand schrieb und mit der linken aß. Es wird erzählt, dass ihm an einem Morgen der Erleuchtung aufgefallen war, dass er alles aufgegessen hatte, was er geschrieben hatte. Was mag in seinem Organismus geschehen sein? Welchen Sinn können für den Mönch der Akt des Schreibens, das Dasein als Schriftsteller, die Unsterblichkeit und die möglichen Leser besessen haben? Vielleicht hatte er einige wesentliche Antworten gefunden, die er aus Hunger, aus Wut, aus Macht der Gewohnheit oder aus einem starken Gefühl der Vergeblichkeit aufgegessen hat. Ein paar hundert Jahre später wurde der Mönch in meiner Heimat Albanien in einem anderen namenlosen Wesen wiedergeboren. Ein armer Sohn von namenlosen Armen, ein Sterblicher, hatte von seinem Vater nur eine Bibliothek geerbt. Bevor sein Vater starb, sagte er ihm diese Worte:

„Geld, Armut und Leben finden deine Kinder auch allein, aber solche Bücher wie diese nicht …”

A hattyú feltalálásának éve

I. 

Az utolsó messzehangzó történés, mely átütötte a város túl sok üresjárattól korhadt szívét, egy lövés volt: az első puskából - épp hogy feltalálták e fegyvert - kirepült, riadt lövedék átkígyózott a levegőégen, mint rettenetes, láthatat­lan gondolat, és hirtelen harmadik szemmel ajándékozta meg apolitikus iszákosaink egyikét, aki előjött, hogy láthas­sa, mint vonulnak el, alig vánszorogva, az ellenséges tábor­hoz tartozók. Amikor megérkeztek volt, színek és ragyogó fémek orgiájába burkolózva, hatalmas ágyúik lesöpörték a föld színéről a tóparti házakat; közel fél évezreden át uralták a várost, magukkal hozták kábító étkeiket, dalaikat, kurvái­kat, elhintve mindebből valamennyit a külvilággal való kommunikációra éhes lényünkben is, olyannyira, hogy vé­gül a mélységesen emberi gondok — melyeket az esetek zö­mében azokkal osztunk meg, akiknek semmi közük hozzá­juk - oda vezettek: képtelenség volt megkülönböztetni az őslakosokat a „kívülről érkező vérrokon"-tól. 

Το Αγκίστρι

Εκείνοι που είχαν την καλοσύνη, ή το περίσσευμα χρόνου, να του κάνουν την κηδεία, να του πληρώσουν τη παραμονή στο νεκροτομείο, να πληρώσουν τον εφημέριο, τους νεκροθάφτες και τη νεκροφόρα που μετέφερε τη σωρό του από την εστία των αστέγων μέχρι το νεκροταφείο, ήταν κατά κάποιον τρόπο δίδυμοι αδερφοί του. Δίδυμοι διαφορετικών μανάδων, φύλων και θρησκειών. Η μοναδική διαφορά τους με αυτόν ήταν ότι όλοι εκείνοι είχαν ονόματα, ή τουλάχιστον παρατσούκλια, κληρονομημένα ο καθένας από τη γενέτειρά του ή από κάποιο ιδιαίτερο ανδραγάθημα σε τούτη τη χώρα. Ενώ αυτόν τον ήξεραν μόνο ως «Εκείνος που δεν του γαυγίζουν οι σκύλες». Διότι ήταν ο μόνος άνθρωπος που όταν εμφανιζόταν στην αυλή μπροστά από τους θαλάμους, στο παράθυρο, στο εστιατόριο, στο διάδρομο που οδηγούσε στην πόλη, είτε μέρα είτε νύχτα, οι σκύλες του περίγυρου, πάντα γκαστρωμένες, λεχώνες και πεινασμένες, δεν τον τιμούσαν με τα γαβγίσματά τους. Ίσως εκείνος να γνώριζε τη γλώσσα των σκυλιών.

Die Schaufel

Vielleicht werden die Menschen auferstehen, mit ihren Schwächen tretend über den Tod hinaus, oder verwesen, mit ihrer Dummheit tretend über die Weisheit hinaus, doch jener Zauber der Stadt von einst, jener unverwechselbare Ruch bitterer Armut, die in der Schönheit des berückenden Spiels mit dem Tod aufgeht, wird nicht mehr wehen in jenen Gefilden.

Weshalb auch.

Für wen auch.

Jene Stadt, wunderbar ob der Gegenwart des Sees zur Sommerzeit und transzendent ob der Schneestürme zur Winterzeit, hatte außer der bitteren Armut, der vergeblichen Schönheit und der Verrücktheit, die im übrigen jeder Stadt der Welt eigen ist, auch noch einen verrückten Dichter.

Il giorno dell'addio

Iniziarono a manifestarsi alcune complicazioni. Parlavo da solo, chissà da quanto tempo, e dopo ogni parola che pro­nunciavo ne imparavo una nuova. Imparai la parola "manife­starsi", la parola "complicazioni", la parola "parlare", la parola "chissà", il gruppo di parole "da quanto tempo", l'es­pressione "da solo", la congiunzione "e", la parola "congiun­zione", la parola "dopo", la parola "ogni", la parola "parola", la parola "così", la parola "imparare", la parola "nuova", il gruppo di parole "gruppo di parole", la parola "più" e tante altre ancora. Altrimenti come avrei potuto parlare, anche se da solo? In realtà, le parole erano sempre le stesse, soltan­to che a me sembravano ogni volta diverse, completamente diverse, e quindi le imparavo da capo, come se fossero dav­vero nuove.

Les bonnes manières de l’invisible

Cette troupe bruyante de dresseurs d'ours disparut, elle- même, après que les ours, eux, livrés à eux-mêmes par l'ivresse des dresseurs, affamés comme des ours, avaient mis en pièces le seul gardien du cimetière de la ville. C'était la seule personne vivante, demeurée dehors, car, effrayés par l'étrange couleur du crépuscule, jamais vue, tous les citadins, comme s'ils eussent échangé leur cerveau humain pour un cerveau d'autruche, avaient décidé de ne plus sortir de leur maison. Le gardien n'avait pas une bonne vue, on disait même que sa vue avait été absorbée, en tant d'années de gardiennage honnête, par l'éclat bizarre du marbre sur les tombes. Il bougeait à peine, mais il doit avoir encore aimé cette vie, qu'il entrevoyait de plus en plus vaguement, car quelques instants avant de communier avec la faim des ours, il avait crié:

- Mon Dieu, quelle grande faim vient vers moi!

L’Arène

Quand il courait vers eux, avec ses pieds cassés d’une si longue course, mais surtout de la dilemme de continuer le voyage ou de se jeter mortellement par terre, ils bouillonnaient d’impatience, en attendant de se rendre, après les Dieux, les uniques maîtres du Feu le Merveilleux, avec lequel ils pourraient cuire la nourriture, la viande, le pain.

Ils étaient en train d’attendre le Feu, avec lequel ils seraient capables de chauffer leurs solitudes, quoique la nourriture représentait pour eux seulement une variante de la solitude et de l'inversement.

The Fishhook

They were kind enough, or had enough time on their hands, to carry out the funeral and pay for the undertaker, the parish priest, the carpenters, the sextons, and the hearse that carried his body from the hostel to the cemetery. They were in a sense his brothers and sisters, if of different mothers and religions. Their were only really distinguished by their names, or at least their nicknames, which they had brought from their home countries or acquired through some unusual exploit here. They had known him only as “the guy the bitches don’t bark at,” because he was the only person who, in the yard in front of the dormitory, at the windows, in the dining hall, or on the street that led to the town. was left in peace by the hungry, continually pregnant bitches who guarded their litters hereabouts. Perhaps he knew the language of dogs.

Triumphalus or The Sunset of the Stallions

The Old Geezer had come again to the shore of the Black Sea to buy himself an eye. The other reason was to spend a honeymoon here. As a rule, he would go back with an extra honeymoon and the same number of eyes. Five years before, appalled as he was by the fact that the number of those who could see with their right eye started to halve, he had decided to seek the advice of a famous Asian astrologer. He had the right to see how the world and its beings look like before he should pass away. The astrologer read his stars, translated his runes, went into a trance, questioned some souls, read his Tarot cards and told his clearly: You should buy it from the same place where it burnt out. The Old Geezer’s eye had unexpectedly burnt out in his homeland, while he was asleep and he was overtaken by the insensitivity of faith. He hadn’t lost any eye in the Great War, when both your eyes were more endangered than your head. He was embarrassed about buying a left eye in his own country, perhaps because of the way in which his country fellows would see the world. Now, that the countries were about to join, he could choose to buy his eye in much larger space.

Pentru că este deja foarte multă proză...

 

O scurtă convorbire prilejuită de lectura publică a textului Exodul sufleurilor - stereodramă

Vechi neologisme

În stilul Sufleurului: Unii inspiră, alții expiră. Unii inspiră când expiră, alții expiră când inspiră. Mai sunt unii, puțini și fericiți, care mai și shakespeară. [Autorul]

#asociatiahearth

#doinadogaroiu #nataliacebanu
#istvanteglas
#iuliaenkelana

For stage

Umbra nu este pentru oricine [răspunsuri la o anchetă literară]

Revista Neuma: A existat întotdeauna un dialog, mai armonios ori mai conflictual, între generații. Astăzi, „schimbul de cadre” se realizează mai greu, în orice domeniu, din cauza îmbătrânirii populației și a emigrării masive. Cum vedeți dumneavoastră noile generații? Cu încredere, cu pesimism, cu neliniște?

A.-Ch. Kuciuk: După peste trei decenii de scris și trai în două literaturi, când vine vorba de noile generații, mă gândesc invariabil la înaintașii noștri cronologici. Cel puțin corifeii lor erau atât de implicați în viața cetății, alias statul totalitar, încât ani de zile a fost aproape imposibil să ghicești dacă sunt politicieni undecover sau scriitori-echilibriști. Prea celebri pentru a putea avea opere longevive, au aplicat asupra noastră două modalități de anihilare prezentată drept întâmpinare:

- transformarea constrângerilor sau neputințelor proprii într-un soi de pușcărie a cărților noastre;

- o  indiferență atât de bine mimată, încât era mai negativ eficientă decât una firească; ciclic trebuia să confirmăm că nu îi întrecem în nimic.

În mare parte, ei au ajuns să creadă în tot ce spunea critica oficială despre cărțile lor și anume că toate capodoperele potențiale au fost scrise de ei. Majoritatea a trăit mai mult decât propriile cărți, înțelegând poate că marea literatură se afla mai mereu altundeva și fusese scrisă de alții – încă o dovadă că faima nu este neapărat și valoare artistică, așa cum nici anonimatul programat nu este.

Exodul sufleurilor - stereodramă / lectură publică

 

"Exodul sufleurilor - stereodramă". Povestea din culisele poveștii: un text scris de un albanez în limba română, definitivat la Belgrad, redactat scenic de o scriitoare româno-albaneză, interpretat magistral de un actor maghiar, în casa unei doamne de origine turcă, în cartierul evreiesc din București, într-un proiect conceput și condus cu pasiune reală față de teatru și literatură, cu un public devotat. A rezultat o seara de poveste.

- O magie, o nebunie, - ar fi spus Sufleurul care chiar nu a avut ce corecta :) 

Mulțumesc tuturor din inimă pentru această seară de neuitat. 

#asociatiahearth

#doinadogaroiu #nataliacebanu
#istvanteglas
#iuliaenkelana

* For stage

Gutenberg dixit

Martorul a purtat de-a lungul vieții două porecle: Gutenberg și Plumbuitul. Este îmbrăcat într-o haină plumburie și are mereu în buzunar o cutie de chibrituri pe jumătate plină sau goală.

Plumbuitul stă în mijlocul unei camere rotunde. În spatele lui se vede o imensă carte deschisă, scrisă cu litere ilizibile. Unele dintre fraze par a fi socoteli sau fragmente de liste pentru cumpărături. Pe pagina dreaptă a cărții este desenat un copilaș cu brațele în poziție de îmbrățișare (poate un copac, o statuie, o frumoasă femeie invizibilă).

Numeroase cărți, de mărimi, grosimi și vârste diferite stau în jurul Plumbuitului, stivuite până la brâul său, formând un fel de turnuleț care nu te lămurește dacă este pe cale să se construiască pentru a-l închide pe Plumbuit înăuntru, într-un soi de coșciug, sau a început să se dărâme.

PLUMBUITUL

Cartea a ars greu. Foarte greu. Asta am repetat întruna și la judecată. Nu spun că o piatră sau un lemn umed ar fi ars mai repede. Dar cartea a ars greu. Inuman de greu. Sigur că am suspectat eficacitatea flăcărilor. De câteva ori m-am întrebat dacă nu cumva sunt într-o carte. Din cutia de chibrituri mi-a rămas un singur băț nefolosit. Respiram ca un leu prins sub dărâmături, din neputința de a ghici în care dintre bețe se ascundea flacăra bună. La un moment dat, am crezut că-mi va trebui câte un băț pentru fiecare pagină, or cartea era groasă, cât o cutie de pantofi… Nu aveam atâtea bețe de chibrit și poate trebuia s-o mănânc, s-o înghit, că de iertat n-o iertam… Nu găseai ușor benzină pe atunci. Zăcea într-un colț al mahalalei un camion ZIS (Zavod imeni Stalina), dar mi se părea rușinos să-l găuresc și să-i fur benzină. Cu doar o săptămână în urmă îi scosesem un cauciuc pentru a face praștii. Apoi stricasem praștiile fiindcă poliția pornise o anchetă. Nu bănuiau că niște copilași ar fi furat cauciucul pentru a face praștii, ci că vreun trădător ascuns îl luase pentru a trece granița, folosind cauciucul pe post de bărcuță. Iar gazul era rar și scump; părinții stăteau câte trei zile la coadă doar pentru cinci litri…

the Seeners - a heart story

 

[EN] The traces of a blind man's cane or the rush of a heart in danger of stopping; the end of a life or the beginning of a great love; mouths, whispers, claws, flattery etc. of the past that has just passed and of some contemporary people; a story or a burning fire; a flame or a look or a butterfly or a flame as long as a look…

[RO] Urmele bastonului unui nevăzător sau grabă unei inimi în pericol să se oprească; capătul unei vieți sau începutul unei mari iubiri; gurile, șoaptele, ghearele, lingușelile etc. trecutului care tocmai a trecut și ale unor contemporani; o poveste sau un fir aprins; o flacără sau o privire sau un fluture sau o flacără cât privirea – semne pe care iubirea le deschide până devin cuvinte simple, iar cuvintele - semne superioare.

Concept, animation, directing, editing: Ardian-Christian Kyçyku

Tiparnița - monodramă

 

Elev în clasa a 5-a, Martorul care a purtat de-a lungul vieții poreclele Gutenberg și Plumbuitul îi dă foc unei cărți considerate o capodoperă a noii literaturi. Este pedepsit ca într-o carte povestită. Din acea clipă, el nu mai citește nimic, decât cu „dimensiunea de papagal a memoriei”. Iar legătura sa cu cărțile și cu personajele, inclusiv cu unele mai vii decât mulți muritori, nu se înscrie în niciun tipar.

Fragment

Cartea întreagă

Drepturi de autor... / din "Exodul sufleurilor" - stereodramă

Original graphic: A.-Ch. Kuciuk

"SUFLEURUL: Nu doar iubita mea fiică, ci și băiatul, și mama au insistat să-mi vadă fața, deși vocea mea, cel puțin pentru ei, e inconfundabilă. Potrivit învățăturilor Maistrului Sufleur, am izbutit în timp să am vocea unică. Corectează în așa fel, mă sfătuia, încât ei să fie convinși că vocea ta iese din interiorul craniului lor. E o magie, o chestie, spunea Maistrul. Că, vezi, tu, Romică, vocea, sunetele, modul cum le combini, transformă craniul. De aia unii sunt numiți cap-pătrat, că n-au continuitate și muzică, ci doar colțuri. Totul sună rimat între colțuri, dar este rima disperării, a plictisului profund, a neputinței, nu a muzicii… Craniile lor nu se supun cadențelor superioare, nici ritmului de sus. Moare orice text, fie el scris și de Goethe, de Cehov, de Ibsen, de Pirandello, în capetele cubice. Doar capetele sferice merită să fie dezgropate și expuse prin muzee în viitor. Numai ele dețin dreptul să ne reprezinte. Altfel vor crede urmașii că n-am purtat capete pe umeri, ci cutii de alimente, veceuri personalizate de unică folosință, conserve, urne pătrățoase. Gândește-te o clipă la scoicile de pe malul mării. Dacă una e strâmbă, ce soartă crezi că se poate desluși, ascultând-o?! Ce soartă pot înmulți scoicile pline de zimți și colțuri?! Uită-te ce cap mi-am căpătat eu după atâția ani de suflat din cușcă. Să-ți zică veteranii din teatru cu ce cap am intrat eu aici, jurai că-i ceas de perete golit, chiar fără cuc, și uită-te singur cum ies. Dacă-mi trage cineva vreun glonț, nu mă poate găuri, că glonțul n-are unde să se oprească. De aia și buncărele se fac sferice. Pune mâna și află singur cât de perfect rotund mi-e capul. Bunul meu Maistru, era devotat cum rar se mai întâmplă… Spre sfârșitul misiunii i s-a dereglat și lui respirația și a luat-o într-o direcție sub nivelul lui. N-am descoperit legăturile, dar dereglarea respirației i-a stricat ritmul amintirilor și a început să intervină din cușcă, băgându-i în gură lui Hamlet cuvintele unor personaje jalnice din prezent, lui Faust – cuvinte ale lui Mefistofel, Margaretei – replici ale Julietei sau ale Ofeliei, acesteia – înjurături ale unor curve drogate, lui Don Juan – versuri de pidosnici... A fost dureroasă pensionarea Maistrului meu. Din nefericire, nu s-a gândit nimeni să-l serbeze. Am secat și noi două sticle de coniac la cârciuma Fabricii de Ochelari. Ni s-au alăturat și câțiva muncitori. La un moment dat, Maistrul și-a pus sticlele goale ca pe un soi de binoclu și a declarat: Nu vă pot spune cât de departe văd eu acum. Dar nici nu vreau să vă ispitesc… știind că nu puteți ajunge nici morți acolo. Am zis corect?! Foarte corect, au strigat muncitorii entuziasmați, făcându-mi mie cu ochiul, cu ochii ăia care stau o viață înconjurați de sticlă, foarte buni pentru a înlocui ochi de sticlă, presupun… Dumnezeu să-i dea privirea visată… Am fost profund emoționat când am aflat că vine și-mi urmărește evoluția din sală, ca simplu spectator. Plătea bilet ca orice snob sau nechemat, fiindcă nimeni nu-i făcea reducere, iar unii, supărați că-i corectase și în discuțiile libere, nu-l băgau gratis. O dată nimerise lângă familia mea. Că mai veneau și ai mei să mă simtă, cum s-ar zice. Copiii erau încă mici, nu știau nimic despre teatrul cu oameni și nici despre viața cu păpuși. Dar erau mândri că tata este printre cei mai importanți, deși nu se vedea niciodată. Și au așteptat sărmanii – țineți minte, iubiții mei? – ca printre aplauzele frenetice să apar și eu, să mă închin în fața necunoscuților, să primesc flori. Ptiu! De-aia nu ieșeam niciodată, știți treaba cu florile… Au așteptat la toate bisurile posibile, apoi au sărit pe scenă și atingeau sau încercau să le smulgă măștile actorilor, măști care, de fapt, erau fețele actorilor, convinși că sunt deghizați... Dar nu era ca acum, o piesă fără chipuri, ci ca atunci: o viață cu măști… Sau viceversa… Ei, scumpul meu Maistru Sufleur s-a străduit să-i lămurească pe copilașii mei iubiți. Nu mai țin minte clar ce le-a spus, dar bănuiesc că ceva despre legătura sau asemănarea mea strânsă cu autorul piesei, un anume Shakespeare, care nu doar murise cu secole în urmă, dar nici nu se putea spune cu siguranță dacă existase pe bune, fusese autor, personaj, actor, bărbat sau femeie sau o entitate neclară... Mă rog... Cert este că ai mei copii începuseră să se poarte de parcă îi concepuse și îi creștea vreun geniu mort de mult, nu un simplu sufleur al unui teatru mereu la un pas de desființare... Chiar ani mai târziu, beat criță într-un bairam, Adi al meu a insistat să am grijă ce fac cu drepturile mele de autor..."

Exodul sufleurilor - stereodramă

A flamestory

 

Metaphorum*

 

În loc de motto: Nu puteam ghici dacă, vorbind fără oprire, îndepărtam  ziua în care nu vom îndrăzni să scriem, ca să nu se simtă discriminați analfabeții (funcționali și nefuncționali).

  

Despre o scrisoare de dragoste către Eu

Am preluat titlul dintr-o carte scrisă în anul 2003 și încă nepublicată. Eroul principal este un mare poet nenumit, netipărit și cunoscut doar de o mână de muritori care n-au nicio legătură cu literatura, deși aceasta ține enorm la ei și uneori nu poate supraviețui fără ei. Contemporanii pot bănui că ar fi poet doar dacă judecă după sărăcia într-adevăr cruntă a Poetului. Viața lui se derulează ca într-o piesă de teatru care se joacă în timp ce e scrisă și invers. Poetul nu și-a putut permite încă din secolul XX să meargă la un spectacol și, grație umbrei dese în care trăiește și scrie, poate spune multe adevăruri amare sau deranjante, fiindcă nu îl ascultă nimeni, iar cei care-l ascultă ori deformează spontan cuvintele, ori n-au chiar nicio putere de a schimba starea lucrurilor. Una dintre acele metafore excesiv de cifrate ale urbanisticii a făcut posibil ca Poetul să locuiască într-un bloc plin de savanți care niciodată nu sunt prea săraci, dar care, pentru a alunga orice deochi, invidie și ghinion potențial, se plâng cu atâta insistență, verbal și în scris, încât Poetul uneori chiar regretă că nu este mai sărac decât este, deși mai sărac ar însemna mort și în memorie, iar alteori crede că vecinii își au plângerile în locul respirației și nu îndrăznește să-i lase fără suflare. El știe că a devenit aproape o lege ca mereu alții, nu tocmai cei îndreptățiți, să vorbească și să se plângă în numele sărăciei tale, dar este oarecum frământat de impresia că, tot vorbind în numele tău, alții te consideră mort, sau chiar te ucid în rate. Poate trebuie să vorbească cu și mai puțini oameni, fie și pentru a putea scrie mai mult.

Revista Haemus Nr. 62-65 onLine

 

Dedicație de la Shakespeare / din „Epocalipsa”

Un tort cât un sarcofag le venise cadou din partea Scamatorului Dini. Tortul avea drept bonus un buchet de flori și o plăcuță de ciocolată în care scria ”Casă de piatră”. Un cuplu bătrân, pesemne în ziua nunții (de platină, sau de materie cenușie, cum a spus Io) te privea drept în ochi chiar dacă aveai un singur ochi, sau doar doi ochi de sticlă.

- Știam că nu suntem la modă, iubita mea, - zâmbi Io. Căci tu doar arăți și nu ești cu vreo douăzeci de ani mai tânără.

- Ciocolata crede altceva. Nu vrei mai bine să ne mâncăm?

- Ba da. Aici și oriunde altundeva.

Io tocmai descoperise că, odată cu dinţii craniului şi cu sarmalele, dispăruse şi brâul acela de piele cu unelte chirurgicale. Se îtoarse brusc:

- Tort?! De la Dini? Păi, n-am scos eu şarpele mizeriei din Dini acesta pe scenă, după zborul balonaşelor?

- Nu, iubitule. Cu Dini te-ai împrietenit, chiar ţi-a devenit un fel de discipol. Jură şi în presă că și-a găsit în tine duhovnicul.

- Şi cine a scos şarpele mizeriei din el?

Exodul sufleurilor - stereodramă

I. Întâia noapte

Sufleurul stă în poziție de lumânare, cu craniul între palme.

SUFLEURUL (Cu ochii închiși)

Chestiune de cadență-i viața, dragi mei

Ba chiar și soarta, sper că nu sunteți mai mulți

Decât permite azi o îngropare

Desfășurată-n liniște și respectare-a legii

De nu auzi, inutil vezi ceva

Iar eu acum am bănuieli serioase

Că munca lângă Fabrica de Sticlă

Mi-a ascuțit auzul de putem jura

Că nu sunt prinț, ci un ceasornicar

În cușca lui zidită-n umbra gloriei

Zbătându-se câinește să repare

Un ceas de parc-ar repara chiar Timpul

Scuipând din când în când plin de mânie

Sau doar de crunta forță a obiceiului

Nu propriile palme, ci ceva

Sau chiar pe cineva ascuns

În lunga vale a nevăzutului

Dar cine-a zis sau cine a scris

Că nevăzutul e doar vale și nu mare

Că Timpul sau chiar ceasul merg mai bine

'nainte să se strice sau, să zic,

După ciudata caznă a reparării...

Lasă craniul pe podea, îl privește cu o oarecare duioșie, apoi îl ridică și îl aranjează în pălăria plină de flori și pene a unui costum de damă.

SUFLEURUL

Mai întâi voi sufla împrejur, ca să alungăm deochiul sau… mai exact: deurechiul… Într-adevăr se zice ”A văzut moartea cu ochii”, dar să mai vadă și cum sună moartea… Apoi să judece dacă se impune sau nu neologismul meu…

Grace

 

A short film

Exodul sufleurilor - stereodramă

 

Fostul ceasornicar poreclit Cucu Corect, acum sufleur într-un teatru din capitală, rămâne izolat în camera costumelor și nu se poate mișca pentru a nu fi victima pandemiei. Dar în loc de virus este răpus de o revelație care îl ajută să se dedubleze într-un mod nemaiîntâlnit sau nu suficient de cunoscut. 

onLine

Teatrul albanez sub dictatură (Aspecte ale evoluției teatrului din Albania în perioada 1944-1990)

Albanian theatre under dictatorship

(Aspects of the evolution of theatre in Albania during 1944-1990)

Revista Symbolon Nr. Vol. 21 No. 2 (39) (2020)

ISSN 1582-327X / ISSN 2344-4460

Source Internet

Abstract

The evolution of Albanian theatre between 1944 and 1990 mirrors the deformation and even unnatural extraction of Eastern societies’ conflicts from plays and performances. Simultaneously with the establishment of the so-called dictatorship of the proletariat, to these societies were imposed the method of socialist realism. According to documents and testimonies, for four decades, the pressure on theatre in Albania has been harsher than in any other totalitarian society. Authors and directors who did not conform to the theses of socialist realism (cyclically taken to extremes by single-party directives) were sentenced to prison or deported. It can be said that, between 1944 and 1990, the Albanian theatre was moved away and isolated at a destructive distance from the tragedies the general public was going through. The real theatre of the Albanian society in the late 1980s took place outside the performance halls, proving as never before the expression life is theatre and theatre is life. 

Topics 

             Albanian theatre; socialist realism; censorship; propaganda

Invitaţie la Orbire [Acum şi în rate]

Mi-am redeschis ochii în sala întrunirii de la Neptun şi am văzut mai limpede ca niciodată cum orbirea se grăbea să domine, într-un mod misterios şi carismatic, nu doar spaţiile albe dintre cuvinte sau din spatele lor, ci toate cărţile noastre. Se pare că genialul Gutenberg avusese o criză de orbire sau de vedere exagerată, când crezuse că spiritele noastre vor orbi dacă vor continua să scrie doar prin viu grai. Dar acum spaima lui rezulta a fi prea poetică. Orbirea îşi extinsese treptat domnia cu ajutorul cititorului, iar noi deveneam cu timpul proprii noştri cititori, pe urmă: cititori ai cititorilor noştri, până ce ajungeam să ne repovestim cărţile şi să vorbim singuri. Apoi ne dădeam seama că limbile noastre materne, dar şi unele dintre limbile de adopţie devin zilnic de o mai mare strânsă circulaţie sub presiunea unei limbi de circulaţie globală ce putea fi denumită aproximeză. Luam calea pribegiei, cu sau fără vrere. Exilarea subînţelegea şi un procent de orbire. Erai smuls de undeva (şi de cândva) şi, ca să poţi supravieţui, trebuie să recreezi ceea ce ai pierdut, deşi nu mai vezi clar ce anume ai pierdut. Nici nu poţi. Recreezi, de fapt, o lume care poate n-a fost niciodată cum ai văzut-o tu timp de o copilărie, o tinereţe, o bătrâneţe. O recreezi doar fiindcă nu te crezi în stare să rezişti lipsit de rădăcinile lăsate în ea. Dar la ce bun rădăcinile, dacă nu le pot lua cu mine?! Cu sau fără rădăcini, în limba maternă sau de adopţie, descopereai uşor cum exilul unora era orbirea altora şi invers.

Îmblânzirea ceștilor de cafea

"Dar mai întâi a răpit-o printr-o altă invenţie uluitoare; o cu totul nouă meserie, o meserie nemaiauzită.

Efigenia rămăsese înmărmurită ascultând vitejiile neamului Toacă, de la Marele Descântec al lui tata socru, până la ibricele sculătoare, povestite cu umorul de neîntrecut al Mamei Mamelor, dar noua născocire a Sfârşitului, cea de după lucrarea oraşului, aproape că a dus-o la un orgasm spontan.

Deja se vedea soţie a lui, mireasă de vis, admirată de toţi orăşenii, admirată chiar de soldaţii străini, chiar de marele Sultan, care profitase şi dânsul câte ceva din duhul ibricelor sculătoare.

Se vedea mireasa unui băiat-minune care dăruise deja oraşelor – judecând după mişcările graniţei – o întreagă oaste de copii zămisliţi sub zodia ibricelor. Mireasa unui mare înţelept, a unui mare profet, a primului îmblânzitor de ceşti de cafea, din lume.