Poate așa se exprimă fabrica
analfabeților ficționali, se gândi
Shorti. Și ți-a amintit ca într-un film rupt pe alocuri, fără răutate sau
cinism, pe unii dintre angajatorii tăi din trecut. I-ai revăzut cum se
zvârcoleau ca să nu-ți dea banul care nu le aparținea. Mai rău îți părea de cei
care, știind că abia respiri, îți stau alături zi și noapte, cu sfaturi, cu
planuri, cu regrete și tirade shakespeareane împotriva guvernanților nesimțiți,
dar și a parveniților care ne extirpă. Spectatori aleși, ei urmăresc
îndeaproape cum chiar mori, paralizat
de încredere pură în literatură și de încrâncenarea de a nu deveni geamănul
lor. Ca să aibă cu ce a nu se opri din vorbit și din solidaritate, uneori îți
scot tubul de oxigen și trag din el, cu ochii dați peste cap, explicându-ți cu
mânuțele moi și catifelate sau pe care nicio bogăție nu le poate rafina, că
doar de dragul tău trag. Uneori, aerul împărțit astfel probabil li se
transforma în drog sau în inspirație din cea a conducătorilor din umbră și
răsuflau ușurați, înlăuntrul craniilor:
- Dați-i, măi, o vreme un serviciu bine plătit omului, ca să scrie mai puțin. Și om vedea noi mai departe. Că ăsta și fără aer scrie. Și când e mai țeapân decât morții. (...)