Cineva care poate adormi păpușile... - fragment din ”Coautorul”


XXIII.

De fapt, călătoream înspre o invidie pe care o puteau nega doar paranoicii și cei care trăiesc abuzând de așa-zisele tabuuri, gen bun simț, rațiuni de stat, reguli ale jocului etc. Mergeam ca ei să vadă că acest fel de a face literatură, dintr-un colț sau con, rupt de așa-numita viață literară, nu este rupt din vreun film sau jurnal sau exegeză. Când ești plin de daruri, mereu îi lași pe alții în față, să ocupe spațiul, atenția, să absoarbă toate fondurile, bursele, premiile, se gândi Shorti. Iar chestiile pentru care ei se luptă nemilos să le prindă, să le sechestreze, să le profaneze sau să le distrugă doar ca să nu ajungă la alții, tu ori le-ai avut cumva cândva, ori ți se par prea sub nivelul artistului.

Nici acum nu ceream parte, dar simțisem că le făcea bine să nu uite. Să afle pe viu ceea ce mă sfătuise acum doi ani omul de la pangarul bisericii din cartier. 


OMUL DE LA PANGAR (În șoaptă): Nu aprindeți lumânări mari lângă cele mici sau deja arse, domnule profesor, vă rog eu din suflet. Că imediat le culcă și... gata.

Codex Venetianus

Tanti Petra știa că n-aveau să se înece în mare și nici să intre cu botul avionului în vreun palat străvechi. N-avea școală, dar nu făcea parte din imensa armată a bătrâneilor care se umflă în pene că au școala vieții. Din viața prea sărăcăcioasă, de funcționar șomer devotat familiei îi rămăsese doar capacitatea de a-i mirosi sau nu a moarte, poate fiindcă nu se temea nici de ea, nici de coasa ei – și, în același timp, nu și-o dorea ca să se poată răzbuna pentru viața prea ternă. Iar în avion, printre nori, nu-i mirosea deloc a moarte, deși nu-i mirosea nici a cine știe ce viață

Romy, alias Romulus E., viitorul ginere, i-a strâns brațul firav și a râs ca un izvor învolburat:

- Nu cădem, mămică. Am venit de douăzeci și două de ori aici și asta e dovada că nu vom muri. Iar ca și avion... e ultimul răcnet...

Die Angelhaken

SQ

RO

Sie waren so gutmütig oder sie hatten so viel überflüssige Zeit, dass sie ihm das egräbnis ausrichteten, die Leichenhalle, den Pfarrer, die Schreiner, die Totengräber und den Wagen bezahlten, der seinen Leichnam vom Armenhaus zum Eriedhof brachte. Sie waren auf eine bestimmte Art seine Zwillingsgeschwis-ter. Zwillinge von unterschiedlichen Müttern, nach Geschlecht und Religion verschieden. Den einzig wirklichen Unterschied machten ihre Namen aus, wenigstens ihre Spitznamen, die sie aus ihren Heimatländern mitgebracht oderhier durch irgendwelche ungewöhnliche Taten erworben hatten. Er jedoch war einfach bekannt als »der, den die Hündinnen nicht ankläffen«. Er wurde als einziger im Hof vor dem Schlafsaal, am Fenster, im Speiseraum, auf der Straße, die zur Stadt führte, Tag und Nacht von den ewig trächtigen, ihre Welpen hütenden und hungrigen Hündinnen der Umgebung nicht angebellt. Vielleicht kannte er die Hundesprache. Der Pfarrer, von zwei improvisierenden Sängern begleitet, sprach seine Seele von den absichtlich oder unabsichtlich begangenen Sünden frei, während er seinen Weihrauehkessel hin und her schwenkte, als wäre er am Säen, danach ein Kreuz in die Luft und über den Kopf des Verblichenen schlug, bevor er den Totengräbern winkte, dass sie den Sarg langsam in die Erde senkten. Die Erde schien plötzlich ganz locker und leicht, sie ließ es sich nicht anmerken, dass sie gleich gierig blieb, egal wen man in ihr begrub. So sagten einige der Anwesenden, die fremde Erde behandelte die Fremden mit einem gewissen Mitleid.

Auge/n


["Sy", Fragment, DE]
 

 

Erklärung: “... und ebendort (im Eden) wohnen sechs Klassen der Gerechten. [...] In der vierten Klasse sind diejenigen, über die sich die Wolke gesenkt hat, um sie zu bedecken. [...] Man weiß nicht genau, um welche es sich hier handelt. Vielleicht sind es Menschen, die von Gott auserwählt wurden, sei es während des Lebens, sei es als sie gestorben waren, indem er sie mit einer Wolke der Herrlichkeit verhüllte. Als Mose auf den Berg Sinai stieg, um die Thora zu empfangen, schützte ihn Gott vor dem Neid der Engel, indem er über ihm eine Wolke ausbreitete. Abraham Cohen, Talmud

 

Das gesammelte (und teilweise gerettete) Lachen auf den folgenden Seiten bleibt der vollständigste Nachweis, dass diejenigen, die hier erwähnt und die diejenigen, die nirgendwo erwähnt werden, keine Zwillinge sind. Die Ähnlichkeiten zwischen ihnen sind nicht ganz zufällig, aber sie haben leider keinen außergewöhnlichen Einfluss auf die Kraft der Dinge. Autor 

 

Danach senkte sich über dem See eine leuchtende und baumwollene Wolke, von der unbekannt ist, wo sie entstand, und die umliegenden Berge wurden doppelt schwarz. Die Wolke blieb nicht lange über dem Wasser und wurde nicht von allen gesehen. Diejenigen, die das Glück hatten, sie zu sehen, glaubten, dass es die Seele des tausendjährigen Schnees war, die sich, überdrüssig des Tuns der Sterblichen und der Kraftlosigkeit der Farben, ewig paradiesisch zu bleiben, in eine Wolke verwandelt hatte und flüchtig über dem Wasser erschien, vielleicht, um schmerzlich die Flucht mitzuteilen, und sich dann auflöste.

Einen Augenblick vor der Auflösung strömte über der Stadt ein vielfältiger und bezaubernder Duft von Jungfrauen, Weiden, Röhricht, Weinfässern und Feuersteinen, die unter dem Wasser geglättet werden. Das Leuchten der Wolke breitete sich überall aus. Ein Teil davon, bereits in Form von außerirdischen Strahlen, durchdrang das Wasser bis zum Grund. Das Innere des Wassers veränderte sich. Die Fische sahen alle gleich aus, bunt. Einige von ihnen, ein wenig hungriger oder einfach nur angeregt durch den Farbensturm unter dem Wasser, zögerten nicht, zur Wolke hochzuspringen, mit offenen Mäulern, in der Hoffnung, ein Stückchen abzurupfen. Man weiß nicht, wofür sie sie hielten.

Din restul a ce se poate citi

O conversație cu colegul și prietenul Augustin Cupșa 


În familia literaturii române, Ardian-Christian Kuciuk (alias Ardian Kycyku) are o poziție aparte pentru că, înainte de travaliul neobosit de traducător între limba română și albaneză, este un prolific autor – prozator, dramaturg, profesor universitar, eseist, editor, dar și creator de scurtmetraje; un autor bilingv, trebuie spus, pentru că Ardian Kyçyku scrie cu aceeași ușurință în albaneză, limba sa maternă, și în română, limba de adopție, ceea ce puțini scriitori reușesc. A venit în România în 1991 și a urmat cursurile Facultății de Litere, cu un doctorat în Literatură Comparată, stabilindu-se definitiv în București, o ședere de mai bine de 30 de ani, întreruptă doar de drumuri acasă, la Pogradec, de rezidențele literare sau de perioada în care a fost visiting professor la Belgrad. În România predă Semiotica și Stilistica Teatrului, un domeniu care i-a acaparat tot mai mult scrisul, piesele sale sunt deopotrivă filosofice și parabolice, uneori cu ample monologuri în care cititorul sau spectatorul poate să găsească fibra sa primordială, de poet.

În 1998 a înființat, alături de tatăl său, Acad. Kopi Kyçyku, platforma Haemus (denumirea latină a Balcanilor), care nu este doar o revistă literară foarte consistentă de limbă albaneză, ci mai degrabă o bibliotecă virtuală cu o arhivă de peste 9.500 de pagini traduse în și din limba albaneză, dar și din alte limbi, concentrată asupra literaturii est-europene și universale. Prin acest proiect uriaș l-am și cunoscut pe Ardian Kycyku, arhitect al unui edificiu de limbă, care mi-a amintit de eroul lui Saramago din “Toate Numele”, și un autor deosebit de sensibil, atent nu doar cu fondul, ci și cu detaliul, cu formele, cu fiecare granulație a unei limbi. 

Ojo

 


Aclaración: “...y en el mismo lugar (en Edén) residen las siete clases de los rectos. [...] En la cuarta clase se encuentran aquellos sobre quienes bajó la nube para taparlos. [...] No se sabe exactamente sobre quienes se habla aquí. Tal vez es la gente a quien Dios eligió, sea en la vida, sea cuando murieron, envolviéndola con una nube de gloria. Cuando Moisés subió a la montaña de Sinaí a coger el Tora, Dios lo protegió de la envidia de los ángeles, extendiendo sobre él una nube”. A. Cohen, El Talmud

 

La risa recogida (pero parcialmente escapada) en las páginas siguientes es el más completo testimonio de que aquellos que aquí se mencionan y aquellos que no se mencionan en ninguna parte no son hermanos gemelos. El parecido entre ellos no es del todo fortuito y, desgraciadamente, ni siquiera tienen alguna influencia extraordinaria en relación con la fuerza de las cosas. El autor  


Luego, bajó sobre el lago una nube reluciente y suave como si fuese de algodón, que no se sabía dónde fuese concebida, y las montañas alrededor parecieron dos veces más negras. La nube no se quedó mucho rato sobre las aguas, no fue vista por todos. Aquellos que tuvieron la suerte de verla, supusieron que el alma misma de las nieves milenarias, hastiada por los hechos de los mortales y de la impotencia de los colores de quedarse eternamente paradisíacos, se transformó en nube, apareció de paso sobre las aguas, quizá solo para anunciar dolorosamente la fuga, y se disolvió.

Un momento antes de su disolución, sobre la ciudad rebosó una aroma heterogénea y maravillosa de vírgenes, sauces, rastrojeras, barriles de vino y piedras de chispa, que se labran bajo las aguas. Los centelleos de la nube se extendieron por todas partes. Una parte de ellos, ya en forma de rayos extraterrestres, penetraron las aguas hasta al fondo. El interior de las aguas fue alienado. Los peces parecieron todos iguales, multicolores. Algunos entre ellos, un poco más hambrientos o simplemente por ser inspirados de aquella explosión de colores subacuáticas, no tardaron en saltar hacia la nube, con la boca abierta, con la esperanza de arrancarle algún trocito.

No se sabe qué suponían que es.

En cuanto a los otros peces, los ordinarios, incluso aquellas pocas carpas chinas negras, que habían evitado el castigo por parte de los koranes*, bailaron con locura entre las hierbas y los peñascos, soñando e implorando para que se quedaran así.

La vista podría maravillarte, aun si la vieras con ojo de cristal.

Yo no tenía sino un ojo de cristal: el de la izquierda.

El ojo del corazón.

 

Los beneficios que aportan las muertes violentas no se conocen como es debido. Los antiguos conocían justo novecientos tres maneras de muerte. No todas eran violentas. La más fácil era parecida con la erradicación del alma de su cuerpo igual como en los momentos cuando la mano saca un pelo de la leche. La más grave te recordaba la separación de una espina de la pilada de lana de ovejas. La muerte en agua, antes de ocurrir, te aterrorizaba, pero se decía que era la más agradable.

El padre


El padre vivía tan absorto en sus preocupaciones diarias, que había olvidado el sabor de los grandes desastres, personales. Pero también el sabor de las felicidades inesperadas. No se recordaba desde cuándo hubo perdido esos sabores. Ya se había acostumbrado sin ellas y no intentaba buscarlas en ningún sitio.

El padre no tenía nada de santo. Era delgado, zambo, con el aspecto de un lagarto aturdido, como nacido para morir vanamente.

Apenas había conquistado las sesenta primaveras. Estaba en la espera de esos pocos inviernos fríos que iban a poner el sello de la eternidad a las primaveras.

No sabía por qué no había muerto en vano. La longevidad le parecía una punición. Ya había acabado con su sentido de vida en este mundo. Quizás lo hubo acabado aun sin abrirlo. O quizá no entregaba el alma a Dios porque no tenía.

Era lunes por la tarde. Cumplía completamente sesenta primaveras.

Su mujer, Irma, y su hijo, Adriático, tenían que haber sufrido mucho en ahorrar para comprarle un pequeño pastel y sesenta velas. O habían pedido préstamo en algún sitio. Mejor si hubieran pagado la luz.

Las velas flameaban. Desde hace mucho, la casa no había estado tan luminosa. Como para testimoniarles que la luz de sobra les hacía daño, el Padre se inclinó soplando sobre las sesenta velas. Con el mismo furor habría soplado también a sus años. Y quizá no les hubo apagado hasta ahora porque le costaba creer. Si no hubiera tenido sea un poco de brío, habría apagado eses años. Pero le habían aventajado. Le habían apagado sus años sin pedirle permiso. Era un muerto viviente que se paseaba de un café al otro.

Dacă lucrurile s-ar numi altfel...

(O scurtă privire asupra privirii lui Max Blecher)*


În Parisul anului 1928, când majoritatea tinerilor veniți din toată lumea umblă să întâlnească dragostea, tânărului evreu din România, Max Blecher[1], care tocmai începuse să pășească printre tainele medicinii, îi fixează întâlnire însăși Moartea. El știa că toți fără excepție sunt bineveniți, dar în cazul lui, cel puțin după spusele medicilor – care au o ascuțită relație love & hate cu miracolele – Moartea a și ajuns la locul întâlnirii, și acest loc se află tocmai în și în jurul coloanei vertebrale a tânărului, ca în loc de măduvă și oase. Vertebrele acelei coloane seamănă acum mai mult ca niciodată cu cercurile trunchiurilor tăiate, în care bătrânele din Balcani tălmăcesc destinul.

Anunțul îi vine băiatului întru frumusețile revelatorii ale Parisului, unde moartea pare atât de dificilă, la granița imposibilului – de aici și convingerea că nu vei muri vreodată. Elanul vieții pariziene îi conferă Morții o prezență perfect egală: ea este la fel de ușoară, lipsită de regrete, ca o tuse sau încheiere de dans, cât și cumplită, inumană, ”imposibilă”. Mai ales pentru băiatul care poposise la Paris să devină doctor și se trezește pacient fără speranță.

Năpasta amintește de o deschidere fulgerătoare a ochilor, cu pleoapele care se măresc dincolo de orice închipuire, ca pentru a înghiți tot universul, căci un univers pe care îl porți în tine n-are cum să te dea afară. Năpasta îi clarifică și esența de multiplu exilant. S-a născut exilant datorită originilor; și-a petrecut copilăria și prima tinerețe într-un alt mic oraș românesc; s-a mutat la Paris ca să devină medic – iar acum află că este ales să migreze în tărâmul străveziu ce poate fi numit ”Întâlnirea exactă cu Moartea”. Exactitatea (lucrurilor, a întâmplărilor, a oamenilor, ca forme, sensuri, roluri, în paralel cu neputința limbii) începe să se transforme în cuvântul-cheie și în cheia cu care tânărul va deschide porțile metaforelor în proză și poezie.