Din restul a ce se poate citi

O conversație cu colegul și prietenul Augustin Cupșa 

În familia literaturii române, Ardian-Christian Kuciuk (alias Ardian Kycyku) are o poziție aparte pentru că, înainte de travaliul neobosit de traducător între limba română și albaneză, este un prolific autor – prozator, dramaturg, profesor universitar, eseist, editor, dar și creator de scurtmetraje; un autor bilingv, trebuie spus, pentru că Ardian Kyçyku scrie cu aceeași ușurință în albaneză, limba sa maternă, și în română, limba de adopție, ceea ce puțini scriitori reușesc. A venit în România în 1991 și a urmat cursurile Facultății de Litere, cu un doctorat în Literatură Comparată, stabilindu-se definitiv în București, o ședere de mai bine de 30 de ani, întreruptă doar de drumuri acasă, la Pogradec, de rezidențele literare sau de perioada în care a fost visiting professor la Belgrad. În România predă Semiotica și Stilistica Teatrului, un domeniu care i-a acaparat tot mai mult scrisul, piesele sale sunt deopotrivă filosofice și parabolice, uneori cu ample monologuri în care cititorul sau spectatorul poate să găsească fibra sa primordială, de poet.

În 1998 a înființat, alături de tatăl său, Acad. Kopi Kyçyku, platforma Haemus (denumirea latină a Balcanilor), care nu este doar o revistă literară foarte consistentă de limbă albaneză, ci mai degrabă o bibliotecă virtuală cu o arhivă de peste 9.500 de pagini traduse în și din limba albaneză, dar și din alte limbi, concentrată asupra literaturii est-europene și universale. Prin acest proiect uriaș l-am și cunoscut pe Ardian Kycyku, arhitect al unui edificiu de limbă, care mi-a amintit de eroul lui Saramago din “Toate Numele”, și un autor deosebit de sensibil, atent nu doar cu fondul, ci și cu detaliul, cu formele, cu fiecare granulație a unei limbi. 

Ojo

 

Aclaración: “...y en el mismo lugar (en Edén) residen las siete clases de los rectos. [...] En la cuarta clase se encuentran aquellos sobre quienes bajó la nube para taparlos. [...] No se sabe exactamente sobre quienes se habla aquí. Tal vez es la gente a quien Dios eligió, sea en la vida, sea cuando murieron, envolviéndola con una nube de gloria. Cuando Moisés subió a la montaña de Sinaí a coger el Tora, Dios lo protegió de la envidia de los ángeles, extendiendo sobre él una nube”. A. Cohen, El Talmud

 

La risa recogida (pero parcialmente escapada) en las páginas siguientes es el más completo testimonio de que aquellos que aquí se mencionan y aquellos que no se mencionan en ninguna parte no son hermanos gemelos. El parecido entre ellos no es del todo fortuito y, desgraciadamente, ni siquiera tienen alguna influencia extraordinaria en relación con la fuerza de las cosas. El autor  

Luego, bajó sobre el lago una nube reluciente y suave como si fuese de algodón, que no se sabía dónde fuese concebida, y las montañas alrededor parecieron dos veces más negras. La nube no se quedó mucho rato sobre las aguas, no fue vista por todos. Aquellos que tuvieron la suerte de verla, supusieron que el alma misma de las nieves milenarias, hastiada por los hechos de los mortales y de la impotencia de los colores de quedarse eternamente paradisíacos, se transformó en nube, apareció de paso sobre las aguas, quizá solo para anunciar dolorosamente la fuga, y se disolvió.

Un momento antes de su disolución, sobre la ciudad rebosó una aroma heterogénea y maravillosa de vírgenes, sauces, rastrojeras, barriles de vino y piedras de chispa, que se labran bajo las aguas. Los centelleos de la nube se extendieron por todas partes. Una parte de ellos, ya en forma de rayos extraterrestres, penetraron las aguas hasta al fondo. El interior de las aguas fue alienado. Los peces parecieron todos iguales, multicolores. Algunos entre ellos, un poco más hambrientos o simplemente por ser inspirados de aquella explosión de colores subacuáticas, no tardaron en saltar hacia la nube, con la boca abierta, con la esperanza de arrancarle algún trocito.

No se sabe qué suponían que es.

En cuanto a los otros peces, los ordinarios, incluso aquellas pocas carpas chinas negras, que habían evitado el castigo por parte de los koranes*, bailaron con locura entre las hierbas y los peñascos, soñando e implorando para que se quedaran así.

La vista podría maravillarte, aun si la vieras con ojo de cristal.

Yo no tenía sino un ojo de cristal: el de la izquierda.

El ojo del corazón.

 

Los beneficios que aportan las muertes violentas no se conocen como es debido. Los antiguos conocían justo novecientos tres maneras de muerte. No todas eran violentas. La más fácil era parecida con la erradicación del alma de su cuerpo igual como en los momentos cuando la mano saca un pelo de la leche. La más grave te recordaba la separación de una espina de la pilada de lana de ovejas. La muerte en agua, antes de ocurrir, te aterrorizaba, pero se decía que era la más agradable.

El padre

El padre vivía tan absorto en sus preocupaciones diarias, que había olvidado el sabor de los grandes desastres, personales. Pero también el sabor de las felicidades inesperadas. No se recordaba desde cuándo hubo perdido esos sabores. Ya se había acostumbrado sin ellas y no intentaba buscarlas en ningún sitio.

El padre no tenía nada de santo. Era delgado, zambo, con el aspecto de un lagarto aturdido, como nacido para morir vanamente.

Apenas había conquistado las sesenta primaveras. Estaba en la espera de esos pocos inviernos fríos que iban a poner el sello de la eternidad a las primaveras.

No sabía por qué no había muerto en vano. La longevidad le parecía una punición. Ya había acabado con su sentido de vida en este mundo. Quizás lo hubo acabado aun sin abrirlo. O quizá no entregaba el alma a Dios porque no tenía.

Era lunes por la tarde. Cumplía completamente sesenta primaveras.

Su mujer, Irma, y su hijo, Adriático, tenían que haber sufrido mucho en ahorrar para comprarle un pequeño pastel y sesenta velas. O habían pedido préstamo en algún sitio. Mejor si hubieran pagado la luz.

Las velas flameaban. Desde hace mucho, la casa no había estado tan luminosa. Como para testimoniarles que la luz de sobra les hacía daño, el Padre se inclinó soplando sobre las sesenta velas. Con el mismo furor habría soplado también a sus años. Y quizá no les hubo apagado hasta ahora porque le costaba creer. Si no hubiera tenido sea un poco de brío, habría apagado eses años. Pero le habían aventajado. Le habían apagado sus años sin pedirle permiso. Era un muerto viviente que se paseaba de un café al otro.

Dacă lucrurile s-ar numi altfel...

(O scurtă privire asupra privirii lui Max Blecher)* 

În Parisul anului 1928, când majoritatea tinerilor veniți din toată lumea umblă să întâlnească dragostea, tânărului evreu din România, Max Blecher[1], care tocmai începuse să pășească printre tainele medicinii, îi fixează întâlnire însăși Moartea. El știa că toți fără excepție sunt bineveniți, dar în cazul lui, cel puțin după spusele medicilor – care au o ascuțită relație love & hate cu miracolele – Moartea a și ajuns la locul întâlnirii, și acest loc se află tocmai în și în jurul coloanei vertebrale a tânărului, ca în loc de măduvă și oase. Vertebrele acelei coloane seamănă acum mai mult ca niciodată cu cercurile trunchiurilor tăiate, în care bătrânele din Balcani tălmăcesc destinul.

Anunțul îi vine băiatului întru frumusețile revelatorii ale Parisului, unde moartea pare atât de dificilă, la granița imposibilului – de aici și convingerea că nu vei muri vreodată. Elanul vieții pariziene îi conferă Morții o prezență perfect egală: ea este la fel de ușoară, lipsită de regrete, ca o tuse sau încheiere de dans, cât și cumplită, inumană, ”imposibilă”. Mai ales pentru băiatul care poposise la Paris să devină doctor și se trezește pacient fără speranță.

Năpasta amintește de o deschidere fulgerătoare a ochilor, cu pleoapele care se măresc dincolo de orice închipuire, ca pentru a înghiți tot universul, căci un univers pe care îl porți în tine n-are cum să te dea afară. Năpasta îi clarifică și esența de multiplu exilant. S-a născut exilant datorită originilor; și-a petrecut copilăria și prima tinerețe într-un alt mic oraș românesc; s-a mutat la Paris ca să devină medic – iar acum află că este ales să migreze în tărâmul străveziu ce poate fi numit ”Întâlnirea exactă cu Moartea”. Exactitatea (lucrurilor, a întâmplărilor, a oamenilor, ca forme, sensuri, roluri, în paralel cu neputința limbii) începe să se transforme în cuvântul-cheie și în cheia cu care tânărul va deschide porțile metaforelor în proză și poezie.

Totengräber gehen nie vor dem ende de films

Der Doktor war merklich gealtert, und das ganze Jahr, das nun sein letztes zu werden schien, hatte er nur noch von seinen Eingeweiden geträumt. Sie sahen aus wie die Gedärme von jemand, der in den Strahl eines Flammenwerfers geraten ist. Dem Doktor schien, sie hätten sich aus lauter Verdruss über den Eigensinn, mit der er an der Ausübung seines Gewerbes festhielt, in Kohle verwandelt. Aber mit dem Nachlassen dieser Sturheit war so schnell nicht zu rechen, obwohl ihm die meisten seiner Kranken in diesem Jahr unter den Händen weggestorben waren. Da der Doktor ein überaus redlicher Mann war, machte ihm die Vorstellung schwer zu schaffen, dass die unter seinen Händen Wegsterbenden den ungenutzten restlichen Teil ihres Lebens womöglich auf ihn übertrugen. Diese besondere Art der Unsterblichkeit war ihm so unerträglich wie jede andere Unsterblichkeit, aber trotzdem hörte er nicht zu praktizieren auf.

Ultimii oameni filmați - teatru

 

Synopsis: Aproape în unanimitate, locuitorii unui bloc din Balcani se hotărăsc să mărească ferestrele (boxelor de la subsol).

Textul onLine

*

Alte piese de teatru ale autorului în limbile albaneză, respectiv română:

Coafura sfinților (Berberana e shenjtorëve, 1998, ro.)

Dragoste la ultima vedere (Dashuri me shikim të fundit, teatru și proză, 2000, ro.)

viceCartea – frânturi de viaţă sau de hârtie inspirate de Teatru (zv.Libri – copëza jete a letre frymëzuar nga Teatri, 2008, sq.)

Sângele neutru – viaţă de sufleuri (Gjaku asnjanës – jetë suflerësh, 2008, sq.)

Excelenţă – 5 imagini de la oglindă (Shkëlqesi – 5 pamje nga pasqyra, 2009, sq.)

În loc de veşnicie (Në vend të përjetësisë, 2010, sq.)

Casting sau Cortina nu mai separă nimic (Casting, ose Perdja nuk ndan më asgjë, 2013, ro.)

O lume mai încolo (Një botë më tutje, 2013, sq.)

Cum (Si, 2016, 2018, sq.)

Homo ex machina (I. Pantomima sau Taine din viața conducătorilor, II. Minoritatea – întâmplare cu 15 scene și cu câteva genuri de cortine, III. Ceva ca un pian / I. Pantomima, ose Të fshehta nga jeta e prijësve, II. Pakica – ngjarje me 15 pamje dhe me disa lloje perdesh, III. Një si piano) 2019, al.

Genul – piesă cu un act și un omor, (Lloji – pjesë me një akt e më një vrasje, 2019, ro.)

Exodul sufleurilor – stereodramă (Eksodi i suflerëve – stereodramë, 2022, ro.)

Tiparnița – monodramă (Shtypshkronja – monodramë, 2022, ro.)

Books onLine

Si nën qiell / Ca sub cer / Like under the Sky – fragment

Rrëfilm nga A.-Ch. Kyçyku

În rolul Martorului (VO): Ligoraq Riza

[RO]

Poemele sunau cam în felul următor:

O ţigară fără filtru / o cafea cu zahăr / un ceeeai /

Un măr / două curmale / o pagină de matematică /

Zece leka vechi / cinci leka noi / un doolaar /

Trei cărţi subţiri / două cărţi groase / nu contează autoru' acu' /

O peniţă / o călimară / un stilou / o bomboană /

O insignă / douăzeci bucăţi timbre / câinele bălan / canarul portocaliu /

Binoclul c-un ochi, monoclul cu două lentile, pana albastră, o plimbare cu barca /

Două vârfuri de peniţă / tricoul verde / o pensulă / un caiet de desen

Inelul de argint / două lănţișoare / trei perechi de cercei / cravata cu steluţe /

Patru inele de aur / două ghiuluri cu pietre scumpe / unul cu cap de vultur /

Unul cu cap de șarpe / un sandviș / sandviș / două măsline / o cană / opt farfurii /

Alias ocrotirea copilăriei

[Fragment din Dr. Ardian Kycyku: Granițe între teatrul existenței și existența teatrului – O semiotică a viziunii lui Ingmar Bergman ca om de teatru]

(…)

 

Copilăria urmărește verticalitatea textului existenței fie și prin fireasca dorință și obligație (sau fatalitate) biologică de a crește. O frază-cheie a mărturiilor lui Bergman este ”Nimeni nu ne spusese că…”, în câteva variante, scris și oral, dar păstrând neschimbată tensiunea unui copil care, până la sfârșitul vieții își va cinsti, admira și indirect idolatriza părinții cu un amestec de mânie ce hrănește supărarea copilului hipersensibil cu luminozitatea unei inimi frânte din forța obiceiului, și va aștepta de la adulți în general sfaturi ”salvatoare” împotriva restrângerilor de libertate[1], împotriva plictisului existențial, neînțelegerii artei devotate, spaimelor nerostite ale apropieri bătrâneții, morții, uitării de viu etc. Nimeni nu îi spusese, de exemplu, că bătrânețea este o muncă ”full-time”.[2] 

Se poate afirma că ocrotirea copilăriei la Bergman a fost și o formă mai aparte a așteptării, a unei curiozități existențiale care seamănă cumva cu așteptarea ancestrală a mișcărilor pe care le va face destinul. Dar este și o evadare tainică, în același timp catarsis și terapie, înconjurată de inexistența timpului (mai exact: a cotidianului). Grație bunicii sale din partea mamei, Bergman nu numai că va trăi perioade lungi de copilărie fericită[3], ci și va acumula spontan o sumedenie de elemente scenografice și tipologice.