Identitatea persoanei și a personajului între rol și fatalitate socială

(Studiu de caz: O descifrare interdisciplinară a fenomenului Virginelor Jurate în două texte dramatice și un roman scrise de autori din Balcani, în relație cu mentalitatea spectatorului contemporan de teatru) 

Fragment

Introducere 

Odată cu căderea Cortinei de Fier, grăbindu-se să ajungă la nivelul mediatizării globale și să recupereze ceea ce considerau că li s-a sechestrat de către regimurile dictatoriale și metoda realismului socialist, unii autori ai literaturilor din Balcani au tratat masiv și obsesiv, în limbi de circulație mai largă, tema Virginelor Jurate, cel mai des adaptând realitățile în funcție de interesul unor psihoze ce vizau fluidizarea identităților sau creșterea vizibilității prin etalarea obiceiurilor ”barbare”. 

Studiul aduce noi date legate de acest fenomen care, incomparabil mai mult decât o mișcare ”profetică” privind genurile și clătinarea dominației patriarhalismului, a fost o auto-exilare și o asumare a fatalității identitare într-un context în care supraviețuirea numelui, a onoarei și siguranța zilei de mâine, surclasau orice interpretare subiectivă. 

Se poate observa că, intrând în contact cu acest fenomen prin proză, teatru și presă, masa largă a (cititorului) spectatorului contemporan, obișnuită deja să refuze vibrațiile înalte ale tragismului autentic (indispensabil mijloc artistic de a cunoaște și a se cunoaște) și să confunde actul teatral conținut de existență cu participarea la unele compilate stări de teatru, nu și spectacole propriu-zise, are posibilitatea să înțeleagă sau cel puțin să presimtă că una dintre problemele fundamentale ale omului este dacă poate, dacă trebuie și cât poate cunoaște – inclusiv ameliora sau deteriora prin percepții intelectualizate – soarta Celuilalt. În acest context, studiul încearcă să facă două distincții clare: 

- dintre creație artistică autentică și compilație;

- dintre insolit, exotic și scoop. 

Între ”noi” și ”înșine” sau Un manual de reînvățare a numelui

 

[Studiu inter- și transdisciplinar pornind de la ”Noi înșine I – Un pelerinaj antropologic în lumea noastră de altădată – studiu sinteză, balade adnotate, comentarii” de Marian Munteanu, Editura 1print, colecția Rânduiala, București 2025] 

Realizat în cadrul Haemus Institut – Studii Balcanice și Balcanon 

 

Moto: Numele nu este doar o copie a întregului, ci întregul lui real care fără a înceta să fie și în afară, este și înăuntrul celui ce-I rostește numele.

Filocalia

 

Cuprins 

I. Analele analfabetismului 

II. O lume numită, dar liberă de denumiri

Esențe, asediu, teze

A fi sau Rânduiala

Ierarhia valorilor

Credința ca o regăsire instantanee în tine și în semeni

Călătoria – pe loc / spațiu și prin lume

Arhaictectura           

Neștiința, cunoștința, știința, conștiința

Limba(j) și Raiul versus O misiune uitată 

III. A (te) povesti – a (te) trăi

Diamante în permanentă șlefuire

Copy versus paste

Casa în care am copilărit mai mult, se construise cu un veac înainte de cutremurul din 1907. Acesta n-a lăsat nimic afară şi nimic demn de refolosit înăuntru. Din fericire, n-a murit nimeni. Bărbaţii familiei au reclădit casa după aceleaşi dimensiuni, din chirpici, chiar şi partea ei decorativă, într-un fericit copy-paste, dar totul din memorie, negăsindu-se informaţii certe că s-ar fi ghidat după vreo carte. Cam aşa ceva face la început şi scriitorul exilat (cu sau fără vrerea lui) – şi ei erau cumva nişte scriitori fără cărţi, exilaţi brusc, de cutremur, în propria ţară. Poate credeau că simbolurile folosite pe pereţi (porumbei, struguri, fragmente de vulturi, săgeţi, cruci) vor ţine casa cel puţin un veac, sau măcar timp de vreo două-trei cutremure. Şi casa a fost moştenită de fratele mamei mele, singurul băiat al bunicilor. Acesta a vrut să studieze actorie, dar l-au trimis la agronomie. Statul făcuse din genul acesta de repartizări o modă unde nu încăpea loc de tocmeală. Şi unchiul a făcut agronomia. După studii, având părinţii grav bolnavi, a întocmit o cerere către Comitetul de Judeţ, ca să fie repartizat cu serviciul, dacă se poate, într-un un sat mai apropiat. Mai ales că, potrivit unei lozinci, trebuia „să transformăm munţii în câmpii fertile”. L-au trimis unde era mai multă nevoie – că asta era misiunea: să fim primii în sacrificii şi ultimii în pretenţii – într-un sătuc în care erau mai mulţi lupi, decât oameni, şi el n-a insistat să lămurească oficialităţile că agronomia nu include şi veterinaria. S-a chinuit odată pe atunci să-mi explice cum de într-un loc relativ apropiat în linie dreaptă, puteai ajunge mai greu decât în China pe linie strâmbă. În câţiva ani, s-a dus şi s-a întors pe linia aceea, şi oamenii de acolo erau extrem de drăguţi, generoşi, de treabă, ba chiar şi lupii, iar cârciuma satului putea fi considerată un buric al universului. Şi linia aceea a devenit dreaptă, că ce linie poate rămâne strâmbă în faţa fernetului... 

Ultimul fluture sau vierme al planetei

 

Recitesc în gând poeziile frânte rostite la reîntâlnire, golite de sobrietatea momentului. Mutate de acolo, devin toate clișee și mi se pare că le-am scos sau mi-au ieșit din gură ca și cum mă chinuiam să vând ceva, poate pe mine însumi (sau pe vreunul dintre frații gemeni, siamezi etc.). Nu scriam ca să trăiesc, ci trăiam ca să scriu – din acest motiv, ceea ce rosteam de la o vreme mi se părea din ce în ce mai lipsită de importanță. Altfel, ar însemna că singurătatea nu-mi este Casă. Dar am spus de la început că eu nu suferisem cumplit sub dictatură, iar deseori suferința este răsplata. Suferința ne ocrotește de ceva cu mult mai grav și în mare parte necunoscut, ci doar bănuit, adulmecat, imaginat. E ca atunci când suferim de-a lungul unei călătorii, fără a știi că orice întârziere, durere, nemulțumire, între timp, îi disperă pe unui care așteaptă să te omoare.

Zo-om

Prose in Albanian

„Naimi”, Tirana 2023 / „Librarium Haemus”, Bucharest 2024

Zo-om is a literary exploration along a metaphorical, fractured border-line, weaving together punctuation-like symbols and an anxiety-laden emptiness. It probes the fluid, silence-charged boundary between animal and human. The human side crosses this boundary often via deliberate – or sometimes unavoidable – silence. The animal side communicates through "speech without words". The narrative unfolds in seven interconnected parts, titled: Short Eastory (An author-crafted word), Cage, Clean, Borrowed voices, The heritage, l.o.l., More hidden than Literature. These parts collectively span not only Albanian, Balkan and European contexts but also broader universal sensibilities and mentalities. The author constructs the concept of “Zo-om” – layered term evoking: Zoo(logy), Zo-om* (with ”om” meaning “human” in Romanian), Zoom (as in “magnification” in English). It's a creative weaving of linguistic and semiotic meanings, characteristic of Kyçyku’s stylistic innovation. ”Zo-om” stands out as a philosophical and poetic narrative, rich in semiotic layers and linguistic play, emblematic of Kyçyku’s broader oeuvre – marked by cultural reflection, bilingual expression, and experimental form.

Într-un sâmbure de diamant

Întoarcerea în insula în care, prin scris zilnic, se poate regăsi limba (privirea) copilăriei

Bergman se întoarce în dubla casă și acasă, cu memoria unui exil care i-a clarificat granițele dintre Text și realități, teatru și film, limbaj cotidian și limbaj superior, valoare artistică și hegemonie mediatică, etnic universal și universal etnic, singurătate creativă și singurătate socială, artist și autorități de orice gen, inspirație și meserie etc. Această luciditate este o armă pentru ocrotirea copilăriei și mai ales a privirii ei. 

Când lucram la Residenztheater, - mărturisește, - mă gândeam deseori la Teatrul Dramatic Regal şi-mi era dor de acasă, de propria limbă, de prieteni şi de viaţa noastră în comun. Acum când sunt acasă, duc dorul provocărilor, certurilor, bătăliilor sângeroase şi a artiştilor care înfruntă moartea.[1] 

De fapt, copilul învelit de adultul Bergman, înfruntă mai multe morți de când s-a retras sau a ieșit la Fårö.

Martor ocul(t)ar

 

Am stat o dată cu părinții pe malul Lacului Ohrida, seara târziu, și se auzeau doar valurile și vântul care parcă inspecta dacă orașul s-a pustiit cum trebuie, când un stol de pasări mari a țâșnit din nevăzut și a zburat atât de aproape de noi, încât puteai jura că vor să ne scalpeze. Le-am privit speriat până când le-a înghițit cerul, iar cerul era plin de stele, neuman de clare, și m-au picurat toate cât ai clipi din ochi și mi s-au înfipt peste tot ca niște ace fără capăt, de am simțit că sunt orb, dar viu / viu, dar orb. Părinții m-au luat apoi de mâini și am parcurs bulevardul mai mult suspendat în aer, decât cu picioarele pe pământ. La un moment dat, mi-am întors capul să văd dacă mai apar păsări: între lac, Muntele Secat și cer am zărit umbra albă a unui om cu pălărie și baston și umbra neagră a unui cățel, dar și invers. Se numea Lasgush Poradeci[1] – și pășea prin alb și negru într-un ritm ciudat: poate stelele fuseseră pliscuri. M-am simțit întru totul neputincios: Cum puteau fi ucise atâtea păsări?! Căci titlul de glorie al copilăriei noastre în acel colț de rai numit Pogradec nu erau premiile, laudele educatoarelor, admirația adulților, recitarea unor poezii sau scrierea fără greșeli a unor fraze complicate, ci să omori cu praștia o pasăre cât mai frumoasă. Dacă era și rară sau pe cale de dispariție, gloria devenea pe viață. Praștiile noastre erau adevărate opere de artă, mult superioare pistoalelor, tunurilor vechi de la Muzeu, sau tancurilor care veneau în fiecare vară să păzească liniștea Comandantului Legendar.* Frumusețea praștiei, dublată de mândria că omul putea realiza ceva atât de ingenios, garantau o precizie greu de catalogat și chiar o anumită longevitate. Te simțeai nu doar mai sigur, ci și mai împlinit (în avans) când știai că poți ucide o pasăre. Umblai apoi cu trofeul prin oraș, pe la rude, și câte un necunoscut sarcastic te întreba: Ce ne-ai ucis azi, o king[2]? și îți ura La mai multe.

3 short semiotic films

 

– KeynemaHouse: "Knowing literature through images - and vice versa"

„I make these so-called semiotic films as a way to stay silent. Perhaps someone, by watching them, will hear / read themselves.” A.-Ch. Kyçyku

Posters by KÜdesign©