Iulia Enkelana: A trebuit să amanetez diamantul (short film)

S y n o p s i s:

RO / A trebuit să amanetez diamantul

Frânturi din existența unei fete obișnuite la prima vedere, care visează în paralel cu viața de zi cu zi, spunându-și povești despre o realitate mult mai firească, umană și spirituală. Visurile adesea copilărești ale lui Liv se suprapun banalității și absurdului vieții cotidiene. Cu un calm neobișnuit, Liv mărturisește că a trebuit să amaneteze diamantul – fiecare va înțelege în felul său ce anume reprezintă acest diamant.

Genul - piesă cu un act și un omor

I.

Un birou mare, cu o fereastră cât peretele din față; un lampadar vechi în formă de caracatiță nepericuloasă, aproape veselă; două uși înalte, de lemn învechit, decorative; o masă lungă și masivă; zece fotolii îmbrăcate într-o stofă groasă, cu niște trandafiri imenși care, din cauza vechimii, par ruginiți.

Pereții nu s-au vopsit de mult, dar nu deranjează, creând impresia că zugravii au intenționat ceva vintage. În dreapta mesei, lângă ușa funcțională, stă Funcționarul II. Are în față un teanc de dosare.

În partea stângă a mesei, cu spatele spre scenă, s-a așezat Funcționarul I. Acesta cercetează anumite hârtii înmânate de către Funcționarul II, ține notițe, pune hârtiile în dreapta, iar foile cu notițe: în stânga, sub o ramă mare fără fotografie, unde pare a fi locul Șefului / Directorului / Președintelui.

Funcționarul I

Nu ne dă afară nimeni pe noi, stai liniștit. Vorba aia: capetele se schimbă, păduchii rămân.

Funcționarul II

Înțelept e poporul, nu?! Ce ne-am fi făcut, dacă n-ar fi fost poporul.

Funcționarul I

Tot nu ne-ar fi dat nimeni afară. Suntem genul de oameni care ies din birou cu picioarele înainte. Băga-mi-aș picioarele, să-mi bag...

FUNCȚIONARUL II

Nu te deranjează că ești ascultat?

FUNCȚIONARUL I

Cu toții suntem. Și cei care ne ascultă. Cred că și ei visează să-și bage picioarele.

FUNCȚIONARUL II

Depinde unde. Sunt ei, oare, atât de violenți?!

FUNCȚIONARUL I

Tu nu?!

FUNCȚIONARUL II

Nu. De ce?

FUNCȚIONARUL I

De ce ce?!

FUNCȚIONARUL II

Important este că nu ne dă nimeni afară. Altele se rezolvă. Pas cu pas. Personal, consider că cea mai mare nenorocire a unui om este să fie dat afară.

FUNCȚIONARUL I

Depinde unde și de unde. Că poți fi dat afară de unde nu ți-e locul și atunci nu mai e nicio nenorocire, ci o adevărată izbândă.

FUNCȚIONARUL II

M-am convins deja că locul nostru e aici. De mult. Nu?

FUNCȚIONARUL I

Altfel n-am fi fost aici... Câte capete s-au schimbat de când sunt eu aici... De fapt, cele mai multe au fost tăiate, chiar dacă s-au aplecat până nu se spune. Unele în chinuri cumplite, altele amorțite... Unele nici azi nu cred c-au realizat ce s-a întâmplat... Vorba poporului: le-a venit de unde nu se așteptau...

FUNCȚIONARUL II

Cum începem?

FUNCȚIONARUL I

Ca de obicei. Greii înainte. Mărunții – la sfârșit. Să ne menajăm și noi starea de spirit. Mărunții să fie în loc de dulce, că ăia grei sunt plin de amar și otravă. Deșii... deseori... ăia mărunți conțin mai multă otravă... Avem mulți?

“I fiumi del Sahara”, romanzo. Lettura d’autore 2019

“Iniziarono a manifestarsi alcuni problemi complicati. Parlavo da solo, chissà da quando, e dopo ogni parola che pronunciavo ne imparavo una nuova. Imparai la parola manifestare, la parola problemi, la parola complicati, la parola parlare, la parola chissà, il gruppo di parole da quando, il gruppo da solo,
la congiunzione e, la parola dopo, la parola ogni, la parola parola, la parola così, la parola imparare, la parola nuova, il gruppo di parole gruppo di parole, la parola più e tante altre ancora e ancora. Altrimenti come avrei potuto parlare, anche se da solo? In realtà, le parole erano sempre le stesse, solo che a me sembravano diverse, completamente diverse e quindi le imparavo da capo, come se fossero realmente nuove.
Aprii gli occhi, non so come, e riuscii a scorgere cinque pareti bianche, escluso il pavimento – al quale avevo voltato le spalle, visto che ero sdraiato; nella stanza c'erano cinque pareti bianche, ed era una fortuna che non fossero più di cinque, perché anche se fossero state di più, sempre pareti erano.
Iniziarono a manifestarsi alcuni problemi complicati”.

Traduzione: Kamela Guza
Besa Edizioni 2019

www.arkycyku.info
www.kuciuk.blogspot.ro

”Loc pentru o singură păpușă” - poveste de filmat / film de povestit (Fragment)

(...)

Vocea femeii:

- Ce anume vreţi să uitaţi?

Vocea bărbatului:

- Cam tot. Aglomeraţia infernală din autobuz sau metrou, vocile răguşite ale călătorilor, tusele sau flegmele frânte, feţele tâmpe, de morţi treziţi la un control al fiscului, să zicem, soneriile de mobil, frânturile de muzică execrabilă… Şi mai ales duhoarea. Adică: mirosurile devastatoare… Mereu am impresia că bolile mortale gen cancer sau paranoia nu sunt microbi, ci mirosuri…

Vocea femeii, în timp ce palma cu ochiul de sticlă se îndreaptă spre locul unde se presupune a fi bărbatul:

- Poftiţi! În camera noastră veţi uita exact ce doriţi să nu facă parte din viaţa dumneavoastră de zi cu zi. Luaţi cu încredere. Vreţi să vă dau mai multe?

Vocea bărbatului:

- Mai multe ce?

Vocea femeii:

- Variante de ochi. Dacă se întâmplă să nu vă hotărâţi, putem lucra şi în alb-negru. Ştiţi deja ce farmec aparte au lucrările în alb-negru.

Vocea bărbatului:

- Aş prefera, totuşi, în culori.

Vocea femeii:

- Prietenul nostru e stăpânul nostru. Poftiţi.

Ochiul de sticlă trece pe o palmă de bărbat. Palma cu ochi deasupra păşeşte încet spre uşa camerei de reculegere.

Vocea bărbatului:

- Ciudat. Deşi… ştiţi cum se zice: ochii care nu se văd…

Vocea femeii:

- … devin ochi de sticlă? Nu, stimate domn. Ochii care nu se văd, ne văd mai bine. Dar nu se mai pot implica. (...)

• Textul
• Corneliu Vlad: ”Locația” Pacea între popoare

I fiumi del Sahara / Fluviile Saharei, Italia 2019

"I fiumi del Sahara è la storia di un ritorno a casa, in una piccola cittadina senza nome sulle rive di un lago. Il passato, sotto forma di luoghi e affetti, conoscenze e abitudini, si riaffaccia nella vita di un giovane studente e lo catapulta in uno spazio indefinibile, tra realtà e allucinazione, veglia e sonno. Le giornate trascorrono indolenti, tra appagamento sensuale e fisico e improvvise mancanze, vuoti spaventosi che sconvolgono poco a poco il distaccato approccio esistenziale del protagonista. In un limbo sospeso e lattiginoso in cui la neve, dominatrice indiscussa, tesse le sue candide trame e modifica silenziosamente i piani, l’unica via di fuga è negata: i binari sono interrotti e non c’è modo di sottrarsi al vortice di ossessioni e fantasmi che si fanno largo tra le righe e nei pensieri. Con uno stile lirico e allucinato, talvolta surreale e grottesco, costantemente supportato da una vena ironica che sconfina nel sarcasmo, Kyçyku risucchia il lettore in un gorgo oscuro e ribollente in cui il sogno acquista le sembianze di un incubo e nulla è mai come sembra. Nell’attesa di riemergere non resta che aggrapparsi a un frammento di cielo cui affidare il proprio destino incerto e denso di contraddizioni". 

Besa Editrice 2019

You and other stories

Selected short stories

Iulia Enkelana: Drumul spre casă / The road home

[RO] Drumul spre casă: din întuneric și zgomot spre frumusețe și liniște; de vis. 

Un experiment. Fiecare își imaginează, își compune propria muzică și (poate) devine conștient/ă de zgomotul permanent care ne înconjoară. Cum e când o sală de cinema plină rămâne timp de două minute în liniște deplină? Ce se aude? Cine vorbește primul? 

Un experiment despre liniștea sinelui în contrast cu zgomotul cotidianului.

[EN] The road home: from darkness and noise to beauty and silence; dreamlike. 

An experiment. Everyone imagines, writes his / her own music and (maybe, hopefully) becomes aware of the permanent noise that surrounds us. How does a movie theater full of people feel for two minutes in complete silence? What sounds can be heard? Who speaks first? 

An experiment about the silence of the inner self in contrast to the noise of daily life.

Iulia Enkelana

Fraţi de înstrăinare

Într-o noapte de  noiembrie, am aflat că o fiinţă foarte dragă mie – în hârtii o voi boteza A. – fără să mă anunţe, îşi schimbase viaţă. Era poate – dar mai mult este – cea mai frumoasă femeie pe care a născut-o ţara mea natală la începutul anilor ’60 şi nu numai. Suficient de frumoasă ca să sfinţească prin chip şi comportament, nu prin moarte prematură, inspiraţia şi fiorul acestor rânduri; unică în felul în care nu trezeşti şi nu atingi cu microbul competiţiei; conştientă de acea frumuseţe, dar mai vizibil de viteza trecerii pe această lume... Era mai frumoasă decât oraşul meu natal, poate un pic mai frumoasă decât întreaga copilărie şi mai frumoasă decât o potenţială noapte petrecută cu ea. Mi-a deviat calea gândurilor şi a gusturilor în epoca neprihănirii şi frumuseţea ei – nu avea sex-appeal, ci soul-appeal – m-a eliberat, fără să-mi dau seama, lăsând o parte din mine încuiată pe viaţă în neprihănire. Era deja studentă la Tirana, venea ca şi mine, să-şi petrecea toate vacanţele la Pogradec, citea doar cărţi alese cu grijă, cele mai multe oficial interzise (Turgheniev, Remarque, Zweig, Dostoievski etc.) şi mi-a povestit (trăindu-şi subiectele în prezenţa mea, într-o mistuire blândă, de soartă), tot ceea ce nu puteam citi până atunci. Povestea cu acea blândeţe care împleteşte lipsurile unei cărţi cu frumuseţe din prima tinereţe a cititorului sau a ascultătorului, transformându-le în nişte capodopere ce nu te vor mai dezamăgi. Nu ştiu câte suflete de scriitori decedaţi sau încă în viaţă a împăcat cu modul ei de a le trăi cărţile. Vorbeam despre literatură şi când înotam, şi când jucam volei, şi când mă străduiam s-o învăţ să joace şah. Nenumărate seri superbe s-au lăsat peste discuţiile noastre, ca nişte corturi mătăsoase de întuneric străluminos, peste atâtea cuvinte, pe care, fără a presimţi, de la un moment de graţie numit exil, n-aveam să le folosim decât în monologuri fără voce, în scrieri, scrisori şi vise. Uneori ne uitam în apele din care se retrăgea lumina, discutând despre cărţi, şi ieşeam pe malul cu pietriş când bărcile cu lămpi aprinse ale pescarilor înaintau înspre adâncimi, orbecăind parcă în căutarea perlelor trăite de noi în apele marii literaturi. Înfrăţirea noastră la prima vedere oglindea şi reflecta atâta linişte şi poate chiar lumină, încât n-a circulat niciodată în oraş vreo bârfă legată de noi. Ba chiar se poate spune că întreg oraşul, în tăcere, se ruga să nu cădem în clişeele altor cupluri, ci să rămânem aşa, neschimbaţi, aidoma îndrăgostiţilor ce mor tineri, cu puţin înainte de a deveni şaşii de mierea amărăciunilor trupeşti. Ne-au lăsat mereu în colţul nostru – asemănător colţului meu din cinematograf – şi n-am simţit nici mult după aceea că liniştea era un antrenament pentru exilul viitor: deja înstrăinarea se dubla, faţă de oraş, de spaţiul numit cotidian, de memoria imediată. Eram din ce în ce mai fraţi, din ce în ce mai înstrăinaţi, din ce în ce mai exilaţi, doar cu convingerea că totul se întâmplă acum şi nu va avea sfârşit. Deseori mai târziu am regretat că alţii n-au putut fi eu cel de atunci, iar acum regret şi că alţii nu pot fi eu cel de acum, şi că eu nu pot fi decât în treacăt eu cel de atunci. Nu spun despre A. că lumea n-o merita, ci că o merita pe deplin, dar nu mai mult de atât.