Brevetarea unei insomnii

Drumul cântăreţilor


Istoria dovedeşte că Moartea şi Frumuseţea ţin într-un mod mai aparte la albanezi. Oameni mereu foarte tineri, vorbind şi slujind o limbă străveche, cu o istorie şi soartă deseori inimaginabil de crunte, albanezii nu-şi permit luxul de-a trăi în genunchi, deşi modernitatea s-a străduit să le dea numeroase lecţii de smerenie. În timp, poate încă de pe vremea când se numeau iliri şi când retragerea în munţi i-a ferit de latinizare, grecizare, turcizare sau slavizare, ei şi-au dat seama de cel puţin două lucruri fundamentale şi anume: că trăiesc pe unul dintre cele mai frumoase tărâmuri ce poate cuprinde privirea (şi logic zona va trezi puternic lăcomia străinilor) şi că, într-o asemenea frumuseţe nu prea e firesc să trăieşti mult. Poate din această cauză, întâlnirea cu Frumuseţea sau cu întruchipările ei – Zânele sau Orele Munţilor – poate fi binecuvântată, dar mai ales fatală. De obicei, cine e ales să vadă Frumuseţea, este ori mântuit, absolvit de păcate, nemurit, ori transformat în stâncă.
Numeroasele războaie, exodurile şi diferitele calamităţi spirituale năvălite peste ei, i-au întărit pe albanezi şi i-au pregătit să se comporte cu o demnitate deja proverbială faţă de Moarte. Îşi înfruntau în tăcere supremă chinurile, sărăcia, foametea, dorurile, iernile lungi ale Alpilor, pe urmă coborau ca nişte fantome prin oraşe, împărţeau diamante din înţelepciunea (aş zice chiar mistica originală) purificată în singurătate, şi dispăreau iar în înălţimi. E emoţionant să-i descoperi printre paginile uluite de admiraţie ale diferiţilor călători străini, îmbrăcaţi în costumele populare, în alb, negru şi roşu, cu puşca pe umăr, cu pistolul în brâu şi cu tăcerea cât o lume pe cap. Se poate spune că nu-şi luau lumea pe cap, ci tăcerea. Armele erau atât de bine îngrijite şi înfrumuseţate, încât nu există niciun strop de metaforă în a spune că albanezii au făcut din moarte o artă. Şi probabil pentru a reflecta într-un fel procesul tainic mai sus menţionat, purtau în jurul capului un cearşaf alb ca zăpada numit qefin şi care nu era decât sicriul lor. Era cumplit pentru un albanez să fie găsit mort fără sicriu pe el. Trecătorul care dădea de un cadavru pe stradă era şi el ajutat, din lumea cealaltă, să îndeplinească actul înmormântării. Era suficient să deschidă o groapă, să pună corpul neînsufleţit în ea, să-l acopere şi să i pună doar o piatră deasupra. Pe urmă, un uimitor mecanism al muntenilor se punea în mişcare şi izbutea să-l găsească pe cel mort.
Dar nu doar qefin-ul a apărut în Alpii Albaniei, ci, mai întâi Eposul. Zeci de mii de versuri, întrepătrunse şi legate precum atomii în structura unui cristal invizibil şi uriaş – altfel e imposibil să explici lumina orbitoare ce se cuibăreşte în cititor (ascultător) odată cu versurile. Personajele cântecelor epice sunt eroi, fiinţe legendare, ce se nasc, trăiesc pentru onoare şi mor exact ca şi cum s-ar naşte pentru a doua sau întâia oară. Curajoşi şi oneşti ca în basme, aceşti eroi au fost simpli ţărani şi au rămas la fel, doar că viaţa a decăzut, poate şi pentru a-i face puţin incredibili. Nu doar vitejiile lor sunt impresionante, ci mai ales calmul, înţelepciunea, pragmatismul învăţat poate direct de la Moarte. Vitejii eposului albanez cunosc bine jocurile soartei şi se străduiesc în acelaşi timp să nu devină mercenari ai ei, dar nici s-o supere într-atât, încât răzbunarea soartei să cadă groaznic asupra strănepoţilor. De atunci circulă în limba albaneză proverbul „Na ndjek plumbi gropave” care, într-o traducere aproximativă, înseamnă „Ne urmăreşte glonţul chiar în gropile în care ne-am ascunde”.
Când ai o relaţie deosebită cu Moartea, înseamnă că apreciezi într-un mod destul de original – şi prejudiciant sau chiar revoltător pentru alţii – viaţa. Puterea legii preselecţiei a făcut minuni în viaţa alpină. O viaţă ce se dezonorează dezonorându-i pe alţii, merită şi trebuie să fie curmată. Există legi clare, cu articole pe măsură, pentru a curma dezonoarea umană fără a atinge legile divine. O parte din aceste legi, se regăsesc în celebrul Kanun (Canon) al muntenilor. Dar cu toată admiraţia faţă de Moarte şi faţă de modul tainic prin care ea, în numele Onoarei, înlocuieşte şi chiar este Viaţă, eroii eposului albanez au fost tare dezamăgiţi de apariţia armelor de foc. Au văzut în aceste arme un semn cumplit al decăderii bărbăţiei: acum orice nechemat avea acces la puterea de a ucide fără a-şi dovedi onestitatea, darurile sau tăria de caracter. Din acea clipă, bărbaţii adevăraţi s-au închis într-o peşteră şi n-au mai ieşit nici în ziua de azi. Ceea ce n-a potolit cu nimic iubirea Morţii şi a Frumuseţii faţă de albanezi.
Limbi, gândiri şi religii diferite au trecut peste şi prin limba albaneză şi, într-un fel, au fost asimilate de ea. Mereu am avut impresia că sus în Alpi, printre lacuri şi zăpezi milenare, printre turnuri şi stânci despre care nu poţi spune dacă sunt strămoşi ai noştri sau ai oraşelor de astăzi, în sărăcia care-l învaţă pe singuratic să se hrănească cu miresme şi culori tari, în primul rând s-a păstrat şi a fost transmisă prin viu grai, din generaţie în generaţie, aplicând o preselecţie identitară mai aspră decât cea a Onoarei, credinţa supremă, primordială, dincolo de dogme, mai presus de cuvinte, credinţa ce nu poate fi cristalizată. Unii au insistat că aici a continuat să se creeze marele epos homeric, întrerupt brusc odată cu instaurarea regimului comunist. Este posibil, deşi e greu să crezi cum un regim politic oarecare, fie el şi cât se poate de antiartistic, poate amuţi gura marii poezii. Nu arta munţilor m-a atras, ci mai degrabă misterul acelui Nespus care i-a permis poeziei să coboare la câmpii, să se salveze cu mijloacele modernităţii, şi care, acceptând decăderea versului în naraţiune, i-a permis prozei să urce în Alpi pentru a salva chipul şi esenţele unei Albanii ce nu se mai repeta poate decât în alte dimensiuni, imune faţă de asaltul muritorilor.
Spre sfârşitul veacului trecut, după ce procesul adaptării lăuntrice s-a încheiat, poezia a început să urce din nou în Alpi, ca să se poată salva, iar proza a fost trimisă jos, ca să se salveze. Nimeni nu s-a gândit până acum să ridice o statuie în memoria Cântăreţului Necunoscut, a fiinţei care-şi asuma bucuros şi smerit anonimatul, cunoscând perfect tainele Memoriei, puterea reală a vocii umane, profunzimea auzului universului (văzut şi nevăzut), şi care a ştiut poate că totul va deveni cu mult mai vulnerabil, ameninţat de mediocru, odată cu apariţia textului scris. Nimeni nu s-a aplecat vreodată, decât cu o admiraţie livrească, asupra vieţii lăuntrice a acestui Cântăreţ, şi nimeni nu s-a întrebat oare ce întrebări îl frământau pe el. Ce durere simţea el când unul dintre copiii săi, sau singurul copil de parte bărbătească, se năştea fără o voce demnă de a primi tainele recreaţiei? Ce simţea el când se vedea obligat să-şi depună darul la gâtlejul unui alt neam, unei alte familii, încheind astfel un drum vocal imposibil de măsurat? Învăţa cu acea ocazie misterele deţinerii şi ale predării puterii. Căci vocea frumoasă era putere, poate mai mare decât puterea politică. Îşi descoperea pentru prima oară, în toată splendoarea plină de duioşie, muritorul din el, frumuseţea morţii după o asemenea viaţă trăită în frumuseţe, dar şi moartea frumuseţii. Oare ce moare când Frumuseţea te părăseşte pentru un altul?
Cel mai crunt au suferit cântăreţii care au primit darul şi misiunea să ţină eposul în viaţă după inventarea scrierii. Pentru ei, scrisul a fost ca arma de foc pentru viteji. Şi-au aşteptat lenta dispariţie în cântece şi tăceri imense, pline de tristeţe, convinşi că-şi dau viaţa, chiar în condiţii obişnuite, pentru Frumuseţe. Până la urmă, cine te poate ucide mai frumos?! Cu o expresivitate de neuitat, mistica orientală a dezvăluit o frântură a dialogului între Divinitate şi om. De fapt, doar Divinitatea vorbeşte:

Cine mă caută, mă găseşte,
Cine mă găseşte, îl iubesc
Pe cine iubesc, eu îl distrug”.

Trăieşte cumva cel ce nu caută?!

Oare, cântăreţii Alpilor Albaniei ieşeau din tărâmul miraculos al eposului, înveliţi în sicriul lor alb, doar pentru că nu se simţeau suficient de înălţaţi pentru a fi distruşi acolo sus de Frumuseţea, pe care o văzuseră şi poate chiar o pipăiseră nu o dată? Greu de răspuns. Unii dintre ei, totuşi, aflaţi pe alte zone ale ţării sau ale străinătăţurilor, cu sicriul înfăşurat în jurul capului, răpiţi de moarte bună, de Frumuseţe, de urât sau de arme, şi-au luat dincolo taina. Şi nu întâmplător sicriul lor alb şi moale nu seamănă cu nimic altceva mai mult decât cu un pergament uriaş care trebuie scris.
De cine?




Litere şi fosfor


O bucurie greu de controlat îi cuprinde pe ai noştri de câteori moaştele vreunui uriaş decedat în exil se întorc în patrie. Am fost profund tulburat de această bucurie când au revenit în ţară resturile pământeşti ale lui Naim Frashëri, considerat poetul naţional al albanezilor, intelectual discret şi rafinat, de profesie vameş în administraţia Imperiului Otoman, creator de largă respiraţie şi în limbile persană şi greacă veche. Deşi zilnic ne bronzau creierii reflecţiile orbitoare ale aurului epocii comuniste – şi nu mai aveam la ce altă fericire să ne aşteptăm – revenirea moaştelor lui Naim şi ale fraţilor săi celebri[1], nu-ţi permiteau să înţelegi dacă bucuria era legată de înmormântarea lor în patrie sau de timpul îndelungat petrecut sub pământ străin. Am înţeles atunci că unii dintre noi chiar aveam să murim, iar alţii: pot muri chiar în străinătate. Exilul părea a fi o drumeţie anevoioasă de-a lungul căreia, din varii motive carnea se lepăda de tine, îţi scotea scheletul la vedere, şi nu-ţi mai rămânea decât să aştepţi întoarcerea în patrie. Era ca şi cum ai fi murit în iad, căci Albania comunistă, felinar strălucitor, călăuză a proletariatului mondial în lupta împotriva capitalismului[2], era înconjurată de iad. Orice spaţiu ce depăşea graniţele de stat, aparţinea infernului. I-am considerat foarte norocoşi pe scriitorii şi intelectualii noştri care izbutiseră să revină vii în patrie şi să nu-şi lase oasele afară aidoma nizamilor[3] de altădată. Chestiunea cu oasele mai evoca un obicei otoman. Oasele eroilor sau ale duşmanilor ucişi erau împărţite între soldaţii imperiului şi purtate la gât, în piept, în buzunare etc, pentru a atrage câte ceva din soarta şi capacităţile celui decedat. Astfel de oase erau numite haimalii.
Atmosfera de sărbătoare ce a însoţit înmormântarea fraţilor Frashëri ne-a ajutat mai târziu să cântărim, cu o marjă generoasă de inexactitate, proprie paranoiei celor la putere, cam ce ură le purtau aceştia din urmă marilor scriitori rămaşi afară, vii sau morţi. Cei încă vii nu aveau voie să se întoarcă, nici măcar pentru a fi ucişi în patrie. Potrivit oficialităţilor, îşi meritau soarta, de vreme ce nu percepeau ce minunat era sub comunism. Se vânduseră marilor puteri, cercurilor duşmănoase, serviciilor secrete ş.a.m.d. Plecaseră înainte de triumful comunismului sau mai rău: fugiseră după 1945, şi aveau să rămână veşnic acolo, cu oase, cu orbire ideologică, cu tot. Nimeni nu putea visa pe atunci că Enver Hoxha[4] este şi el muritor, că regimul va cădea, iar soarta osemintelor de scriitori era altfel pecetluită.
Nu ştiam că moaştele controversate ale lui FAIK KONITZA[5] călătoreau spre Albania încă din anul 1942. Ele au ajuns cu 53 de ani întârziere. Sicriul călător a fost îngropat cu toate onorurile. Fără a le oferi gurilor noastre timp nici să scuipe, zeci de guru ai realismului socialist, s-au apucat să le facă foştilor purtători de oase apologiile. Năvălise ultimul deceniu al veacului XX. Oamenii gustaseră din bizarele plăceri de a se sfâşia în presă. Unii profesori de la filologie, paznici ai raiului scriitoricesc de odinioară, au scris şi publicat monografii dedicate foştilor blestemaţi. L-am putut citi, în sfârşit, pe Faik Konitza, pe cel mai erudit albanez din Europa[6], cum îl numise Apollinaire. Şocul a fost puternic, mai ales după descrierea pe care le-o făcea levantinilor şi snobilor din perioada regatului lui Zog I.
Înainte ca Faik Konitza să-l lanseze pe Apollinaire în revista sa „Albania” (publicată la Bruxelles între anii 1898-1909), limba albaneză nu-şi găsise încă o mână maiestuoasă care să-i dea forma definitivă literară, ori bogăţia şi în general blânda limbă scrisă de Naim Frashëri era lipsită de inteligenţa de şarpe care s-a întruchipat la Konitza. S-a înfăptuit atunci marele echilibru, esenţial pentru fiecare limbă literară: trecerea de la conştiinţa romantică la conştienţa critică.
Născut la Konitza, într-o familie străveche şi vestită, înrudită cu înfricoşătorul Ali Pasha Tepelena[7], Faik Konitza a învăţat greaca şi araba cu un profesor particular, pe urmă a fost trimis în Franţa ca să devină prelat catolic sau teolog. Dar, ca şi Migjeni mai târziu, evadează de acolo, pleacă la Londra, de la capitala britanică - la Paris, de la Paris - la Washington, la Boston, la Durrës, la Tirana, o ia din nou de la capăt, în această lume-viaţă fără un anume centru gravitaţional, iar dacă n-ar fi lăsat cu testament că doreşte să fie îngropat în ţara sa natală – că altfel nu mă va topi pământul – nimeni n-ar fi crezut că murise. Prezenţă fascinantă, ocrotită lunar de pseudonime stranii, excelent vorbitor al limbii franceze, cunoscător al limbilor engleză, gotică, sanscrită, greacă veche, latină, cel mai mare stilist al limbii albaneze, cum l-a numit Fan S. Noli[8] n-a lăsat în urma-i multiformă o operă literară propriu-zisă, ci doar câteva nuvele neterminate, câteva sute de pamflete, eseuri, vreo trei sute de cuvinte noi, aproape toate rămase în fondul lexical principal, precum şi stema steagului naţional.
E interesant de observat că celebrul de mai târziu Guilliaume Apollinaire nu doar că nu l-a uitat pe cel care l-a debutat, ci şi l-a cunoscut cum puţini contemporani au fost în stare s-o facă, unii orbiţi de invidie, alţii intimidaţi de empatia şi limbajul konitzean, alţii inflexibili.
Apollinaire ajunge la Londra pe neaşteptate. Călătorea pe urmele unei englezoaice care-i furase minţile, iar albanezul misterios nu doar că găsise locuinţa domnişoarei, ci şi discutase cu ea despre marele poet francez, pusese o vorbă bună pentru el. Iată cum descrie Apollinaire prietenia cu Konitza[9]: „Printre oamenii pe care i-am cunoscut şi de care-mi aduc aminte cu cea mai mare plăcere, Faik Konitza ocupă un loc aparte. S-a născut în Albania acum 40 de ani, într-o familie care i-a rămas fidelă cultului catolic. Acest albanez a fost educat în Franţa şi, în jurul vârstei de douăzeci de ani, era atât de devotat, încât vroia să devină preot la Mânăstirea Grande-Chartreuse. Dar asta nu s-a întâmplat şi, între timp, credinţa lui s-a transformat nu într-o nepăsare, ci într-un anticlericalism hotărât, care-ţi aminteşte de Mérimé, Konitza şi-a continuat studiile în străinătate, dar, fiindcă sentimentul său al iubirii faţă de patrie era foarte accentuat, când s-a întors din Turcia, s-a răzvrătit şi, după propriile mărturii, a fost condamnat de două ori la moarte în absenţă. A venit din nou în Franţa, căreia îi cunoştea admirabil limba şi literatura şi s-a apropiat de toţi cei care se ocupau de Albania. Totuşi, libertatea de care se putea bucura aici nu i s-a părut suficientă. A plecat să se stabilească la Bruxelles[10], pe strada „Albania”, pentru a înfiinţa revista savantă „Albania”, în care se ocupa cu politica, dar şi cu multă literatură, istorie, filologie. El a revigorat astfel mişcarea de dezvoltare a limbii albaneze, curăţând-o de cuvintele nepotrivite. În doar câţiva ani, el a preschimbat albaneza dintr-o limbă de cârciumi marinăreşti într-o limbă frumoasă, bogată şi vioaie… L-am cunoscut pe Faik Bey Konitza în anul 1903, la Londra. Locuia la Okley Cresent City Road, E.C. Nu-l văzusem vreodată. Mă invitase să petrec câteva zile la el şi trebuia să vină să mă ia de la gară. Era necesar un semn după care să-l recunosc. Ne-am înţeles ca el să poarte o orhidee pe sacou. Trenul meu a sosit cu mare întârziere. Şi pe peronul gării Victoria am observat că toţi domnii aflaţi acolo purtau pe sacou câte o orhidee. Cum să-l găsesc pe albanezul meu? Am luat o trăsură şi am mers la adresa lui, ajungând în clipa în care se ducea să-şi cumpere orhideea.
Şederea mea la Londra a fost foarte plăcută. Faik Bey Konitza era pasionat de clarinet, de oboi şi de cornul englezesc. Avea în salonul său o veche colecţie de instrumente. Dimineaţa, când aşteptam să luăm micul dejun, mereu cu întârziere, gazda mea cânta pentru mine vechi melodii şi stătea pe scaun, cu un chip foarte serios şi cu ochii aplecaţi asupra pupitrului. Mâncam albanezeşte, adică la nesfârşit. (…) Prânzul dura atât de mult, încât n-am putut vizita niciun muzeu la Londra, pentru că noi ajungeam mereu la închiderea porţilor. Totuşi, ne plimbam mult şi atunci am început să înţeleg ce minte rafinată şi luminoasă avea Faik Bey Konitza. Ca aproape toţi albanezii adevăraţi, avea ceva tabieturi, dar eram atât de emoţionat de prietenia pe care mi-o purta, încât treceam cu vederea orice exces al lui.
Tabieturile sale apăreau în modul cel mai straniu. Dacă se întâmpla să intre în vreo prăvălie, ieşea de acolo cu teama ca nu cumva vânzătorul îl urmăreşte şi-l acuză de furt. Şi, într-adevăr, spunea el, cum aş putea dovedi că n-am furat?
Faik Bey Konitza a avut mereu pasiunea pseudonimelor. Şi-le schimba des. Când l-am cunoscut, vroia să-l cheme Thrank-Spirobeg, după numele eroului unui roman istoric al lui Leon Kahen, care este un fel de capodoperă şi cea mai bună lucrare inspirată de istoria civilă a albanezilor. (…) Mi-am mai petrecut încă o dată ceva timp la Londra, la Faik Bey Konitza, care se însurase[11] şi locuia la Shingford. Era primăvară, ne plimbam pe câmp şi petreceam ceasuri în şir uitându-ne la jucătorii de golf… Cu puţin timp înainte să ajung, Faik Bey Konitza poruncise să-i cumpere găini vii, ca să poată avea ouă proaspete. Dar nu puteam mânca ouăle acelea. De fapt, cum poţi mânca ouăle făcute de găinile pe care le cunoşti şi le hrăneşti cu mâna ta? Găinile n-au întârziat să-şi mănânce singure ouăle şi aceasta l-a îngrozit pe Faik Bey Konitza într-o asemenea măsură, încât nu s-a mai uitat la ele şi n-a mai îndrăznit să le dea voie să iasă din coteţul unde s-au sfâşiat între ele şi au murit, cu excepţia uneia care, fiind învingătoarea, a mai trăit ceva vreme în singurătate. Am găsit-o tocmai acolo. Devenise sălbatică şi nebună. Deoarece era neagră şi slăbise, îi mai căzuseră penele şi semăna cu un şobolan de canal”.
Mai târziu, Apollinaire a aflat că Faik Bey Konitza trăia la San Lois, Missouri, şi că „renunţase la scrierea în franceza, pe care o cunoştea foarte bine, pentru a folosi engleza, pe care o vorbea foarte prost[12].
Deşi toată viaţa n-a încercat decât să-şi construiască un cuib invizibil, imun faţă de orice ispită şi ameninţare ale cotidianului, înfruntând toate extremismele naţionale, zonale, lingvistice şi de mentalitate, deşi a reuşit să facă din lume o singură patrie, într-ale cărei ciudăţenii se simţea ca la el acasă, aflat mereu în călătorie, mereu cu casa (qefin-ul) pe spinare şi cu un singur talisman ocrotitor – otrava limbii – Faik Konitza a plătit tribut tuturor vremurilor înaintea şi după el, tuturor regimurilor politice din Albania, rămânându-i fidel crezului că „Albania a fost visată de idealişti, a fost construită de renascentişti, şi distrusă de politicieni”.
Exilul lui Konitza, mai ales după ce devenise ministru extraordinar şi plenipotenţiar al Regatului Albanez la Washington – el insistând ironic că nu-i decât un ministru ordinar şi fără nicio putere – a fost un fel de arest la domiciliu, iar domiciliul acesta, pentru firea lui Konitza, era de fapt restul lumii! El ştia cât de eficientă este o funcţie diplomatică, o misiune în depărtări, pentru a scăpa de rivali. Sultanii o folosiseră deseori faţă de generalii mai puţin conformişti ai Imperiului. Expulzarea lui Konitza era pusă la cale de însuşi Destinul, care complotase în taină cu regele Zog I, ca să scape piaţa de idei a vremii de cel mai înverşunat şi sarcastic adept al Adevărului suprem. Dar ambasadorul Konitza este omniprezent şi omni-luptat; el este deja înzestrat cu o experienţă de exil şi cu o cunoaştere înfricoşătoare a lumii, aproape egale cu experienţa pe care o au lumea şi exilul faţă de noi.
Traiul în suspensie a devenit dureros pentru Konitza odată cu intrarea în ritmurile maturităţii, după ce şi-a vizitat ţara în 1924, când nu i-a fost lene să scrie, (căci, cum ne mărturiseşte Noli, una dintre virtuţile lui Faik era să nu-şi termine niciodată o lucrare literară): „Omului care-o duce doar în vise plăcute îi e frică să se trezească. Dorinţa ca ţara să-nflorească te determină treptat să visezi că ea chiar înfloreşte, iar îndelungata absenţă te scufundă mai adânc în somn, ducându-ţi sufletul şi minţile într-o lume frumoasă care nu se jenează de nimic şi care nu se găseşte nicăieri, decât în creierul visătorului. Dar ia să se sfârşească somnul! - şi brusc te pomeneşti încercuit de urâţenii. Şi-ar dori inima ta să te întorci din nou în somn şi să fii primit în lumea aceea înflorită, dar inutil! Un vis spulberat nu se mai repetă. Tocmai aşa ceva mi s-a întâmplat cam acum şaisprezece ani. Îi făcusem Albaniei câteva servicii, şi ştiam că aceste servicii erau cunoscute, dacă nu preţuite. M-am ridicat deci, şi m-am dus în Albania, convins că voi găsi o lume tot atât de plăcută şi frumoasă ca cea pe care o revelasem străinilor. Trezirea fu îngrozitoare - şi ridicolă. După câteva luni de plimbare printre mutre acrite şi nebărbierite, într-o dimineaţă... Astfel de răni nu se vindecă niciodată complet şi, chiar dacă se-nchid, lasă veşnic un semn pe sufletul omului[13].
E clar că semnul nu are forma vulturului bicefal placat pe fondul roşu al steagului albanez. Această împărţire a lumii în două categorii de fiinţe (aleşi şi nechemaţi) începuse să se plămădească în viziunea lui Konitza cu mult mai devreme, de când plecase întâia oară în lume. Întoarcerile sale au fost mereu soldate cu câte un semn ieroglific, iar purtătorul lor n-a găsit un leac mai bun decât sarcasmul. E suficient să ne amintim de studentul care se întoarce acasă după un adevărat calvar al dorului. El este oprit la vamă, grănicerii îl controlează, cotrobăie în gemantanul tânărului, pe când păduchii aterizează şi se apucă de mărşăluit peste cămăşile de naylon cumpărate în Europa![14]. Aşa e, şi-ar fi zis studentul: în Balcani, capetele se schimbă, păduchile rămân.
După Konitza, mamele nechemaţilor erau mereu gravide, iar ţara pe care o populau odraslele lor semăna cu un Zulluland, ţară unde „Viaţa mea - şi-a zis din nou - este un eşec, o aiureală. Nu mi-am atins pe niciunul dintre scopurile propuse. Am văzut împlinindu-se doar caricatura unor vise... Dar poate vina a fost a mea, căci visam să ar stânca. Bineînţeles, în loc să sap în piatră, mi-am rupt dinţii şi bine să-mi fie!... Să plec din acest continent, să plec pentru toată viaţa, şi nu mâine, ci din seara asta, acum. Să-mi scutur bine tălpile, ca nici praf să nu-mi rămână din pământul (…) bolilor, al omorurilor şi al versurilor bolnăvicioase. Să plec. Să plec în vreo ţară îndepărtată şi să găsesc vreo muncă umilă, muncă fizică, şi împreună cu pâinea să-mi câştig poate şi liniştea sufletului - protagonist uitat al unei tragedii ascunse şi întunecate[15].
E lesne de observat nu numai dincolo de aceste rânduri clare, ci şi sub toate mişcările vieţii lui Konitza, o imensă singurătate – călăuzită parcă de spiritul mercurului – o forţă vindecătoare, dar şi istovitoare de catharsis, toate concentrate într-un individ imprevi-zibil, capricios, uneori extaziat de superioritate, alteori deprimat de dezamăgirile celui ales, născut înainte de vreme, străin în toate ţările, în toate mediile sociale, rege şi sclav al adevărurilor tabuizate.
Şi-a dat seama la timp însă, că ironia şi sarcasmul asigură longevitate în literatură. Întreit sau împărţit în: scriitor, publicist şi eseist, Konitza nu devine niciodată suma celor trei, ci vârful fiecăruia. Chiar şi stilurile celor trei diferă. Altă tandreţe, nebănuită, suflă din nările poetului în proză, altă înţelepciune parfumează eseurile mereu mai scurte decât ne-am fi dorit să fi fost, şi cu totul altfel ni se înfăţişează Konitza-publicistul când afirmă că Naim Frashëri nu face poezie, ci "ta-ta-ta şi ti-ti-ti”, sau când îi loveşte nemilos pe bunul său prieten Noli, pe toţi redactorii şi condeierii revistelor din diaspora, pe funcţionarii mucegăiţi ai statului care, de altfel, nu există[16] etc.
Konitza este (cel puţin) un trio modernist, niciodată înrobit de teoretizări; pentru acest trio muzica nu înseamnă neapărat armonie, ci armonizare cu ritmurile epocii. Ceea ce astăzi poate fi adevărat pentru unul, devine mâine minciună pentru celălalt, al treilea nu participă, şi aşa mereu, adevărul şi minciuna fiind împletite până la infinit, unde doar singurul Dumnezeu le poate despleti.
A murit totuşi în America (unii zic la Boston, alţii la Washington), iar, cu puţin înaintea morţii sale, vechiul său prieten Apollinaire a primit de la Chicago un plic semnat de Beniamin De Caseres. „Era scrisul lui Faik Konitza, un scris minuscul, bine format, care semăna cu cel al tipografiei şi care fusese copiat din scrisul lui Petrarca. Am deschis scrisoarea. Conţinea un fel de prospect, bătut la maşină, în două pagini, în engleză, intitulat Prelude şi era dedicat tuturor celor goniţi de egoismul meu militant. Era, de fapt, un fel de poem în proză, plin de fraze filosofice şi imagini biblice, unde erau pomeniţi Bethoven, Goethe etc. Acest deosebit rămas-bun trimis de Faik Konitza celor pe care-i cunoscuse şi de care-şi rupsese toate firele prieteniei, nu mi-a mai lăsat nicio speranţă că-l voi mai revedea. El acum a renunţat şi la Europa, (…) poate nici Albania nu mai face parte din preocupările sale. Acum, acest strănepot al camarazilor de luptă ai lui Skanderbeg îşi plimbă printre oamenii de afaceri ai Michiganului melancolia europeanului cultivat, agitaţia lui de exilant, dar, în ipohondria lui, nu poate supravieţui, desigur, fără cele patru volume ale dicţionarului lui Beyl”[17].

Moarte în absenţă - viaţă în absenţă…


Scriitorii interzişi nu erau doar blestemaţi şi condamnaţi la moarte sau la ani grei de închisoare în absenţă. Cărţile lor trebuiau arse probabil ca absenţa autorilor în patrie şi pedeapsa care îi aştepta înfometată în aceeaşi absenţă, să fie cât mai nemiloase. Alţi scriitori, interzişi în tăcere, erau coborâţi de la o treaptă a umilinţei la alta prin crearea şi menţinerea unei stări de teroare psihică: ei puteau fi arestaţi în orice clipă a zilei şi a nopţii, puteau muri pe neaşteptate sau puteau fi găsiţi gata sinucişi. Astfel, ei erau tot timpul periculoşi, duşmani potenţial ai ţării, ori cu spaima, ori împotriva noastră. În jurnalului său, de pildă, Lasgush Poradeci mărturiseşte că a fost obligat să ardă capodopera lui Gjergj Fishta[18], „Lahuta Munteniei”, în pivniţa casei sale de la Tirana, ca să nu rişte vreo arestare nocturnă, şi a plâns pe urmă ca un copil. Nu era singura întâmplare care să ne reveleze cum, străduindu-se să-i înveţe chipurile pe ageamii aroganţi şi aiuriţi smerenia, slugile ideologiei la putere, de fapt, împuşcau cu un singur glonţ două întruchipări ale mesajului artistic: autorul şi cartea. Aceeaşi soartă l-a „îndrăgit” şi pe uluitorul ERNEST KOLIQI[19], născut la Shkodra în 1903 şi neîmpuşcat la Roma în anul 1975, la puţină vreme după sângeroasa campanie de exterminare a intelectualilor şi artiştilor. Plecat în Italia la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Koliqi nu s-a mai întors în patrie, economisind printre altele şi un glonţ de marcă stalinistă. Peste noaptea care avea să dureze aproape o jumătate de veac, părintele nuvelei albaneze moderne, ctitorul de şcoli, intelectualul rafinat, iubitorul până la moarte în absenţă, al Albaniei, s-a trezit trădător al intereselor neamului, slugă a fascismului, autor mediocru ce a ridicat în slăvi obiceiurile patriarhale şi sângeroase, cum ar fi cel al răzbunării, scriitor ce a murdărit alesul caracter albanez, exemplu al talentului ce se distruge prin vânzare la politic etc.
Era aproape imposibil să poţi citi ceva din opera lui Koliqi. Cei care deţineau în ascuns vreo carte a lui, ştiau că ea se putea transforma fulgerător într-un soi de abonament la puşcărie. Unii se mulţumeau să-i ştie vreo nuvelă pe dinafară şi chiar s-o povestească în cercuri restrânse. Cred că nicăieri în lume cititorul n-a mai fost atât de sălbatic ispitit, amăgit, disperat şi zdrobit de neputinţă. Înlănţuită de paranoia lui Hogea ţara semăna cu o imensă cameră de gazare. Spre sfârşitul anilor '80, la Facultatea de Filologie a Universităţii din Tirana, a fost introdus o materie monstruoasă, nici nu mai ţin minte cum se numea, prin care profesorii – unii scriitori de mâna a cincea, condamnaţi la moarte în prezenţă de însuşi sublimul literaturii – îi blestemau pe înaintaşi. Umărind săptămânal versetele acelui blestem, am ajuns să cred că grotescul şi absurdul ascund o putere terapeutică miraculoasă. Credeam – şi cred în continuare – că cine a avut marele noroc să treacă prin aşa ceva, nu va muri niciodată de ulcer, de cancer la gât, de inimă sau de lipsă de umor, alias Poezie. Incredibilul ne obliga să ieşim din prezentul individual, să ne mutăm într-un viitor al făgăduinţei, rupt de vremelnicie şi imun faţă de orice vrajă a ideologiilor sau a utopiilor. La încheierea semestrului, fiecare dintre noi trebuia să ştie că tocmai datorită ignoranţei sau opţiunii de a nu scrie potrivit metodei realismului socialist, un scriitor avea să moară tânăr, de tuberculoză şi în surghiun (precum Migjeni), avea să facă puşcărie şi să nu moară de foame, lucrând ca traducător cu norma (Mitrush Kuteli), avea să fie condamnat la tăcere binemeritată şi la sărăcie ca Lasgush Poradeci, sau să roadă piatră-n străinătate, ca Martin Camaj, Bilal Xhaferri şi alţii.
Pe de altă parte, blestemaţii ăia nici măcar nu meritau atâtea ore de reeducare în absenţă, căci erau cu toţii mediocri. Erau mărunţi ca scriitori şi mari doar ca trădători. Se şoptea atunci o întrebare tăcută cât visul nostru de a trăi măcar un ceas normal şi anume: dacă erau atât de mediocri, de ce erau interzişi? Pe cine ameninţau? De ce cărţile lor nu apăreau în zeci de mii de exemplare, nu erau difuzate prin fabrici şi centre de agrement, comentate, ridicate în slăvi? Se tot zicea că iubirea e oarbă. Dar ce privire nemiloasă avea să capete iubirea pentru noi care aflam stupefiaţi cât de oarbă putea fi ura nechemaţilor. Ne ajuta şi vechea prejudecată, potrivit căreia nu putea fi mare un scriitor care nu este blestemat de nimeni, aşa cum nu poate fi mediocru un scriitor blestemat de toţi. Când i-am putut citi pe blestemaţii noştri înaintaşi, i-am simţit ca pe nişte fraţi gemeni, răpiţi noaptea în somn, duşi departe, îmbătrâniţi acolo – şi doar literele lor, fosforul dorului, mireasma cernelii şi a sângelui chinuit veneau înapoi. 
Ernest Koliqi s-a întors printre primii, aducând cu el şi amănuntele unei vieţi demne de opera pe care o înfăptuise. Se născuse în superbul oraş nordic Shkodra – centru de cultură şi civilizaţie în perioada interbelică, focar de şopârle în perioada comunistă, cetate a Baladei Zidirii (Rozafat), numită cu o afecţiune emoţionantă şi Iubita Veacurilor. Liceean în Zara Croaţiei, absolvent al Facultăţii de Filosofie la Universitatea din Padova, Koliqi a izbutit să înfiinţeze o catedră de limbă şi literatura albaneză şi să editeze revista „Shejzat” (Semnele), unde şi-a construit un cuib sau turn de litere la fel de puternic şi misterios ca şi unul de fildeş. Nu o dată m-am întrebat cum e să ai un profesor condamnat la moarte în absenţă? Cine poate descifra, dar mai ales cine poate consola un om care-şi trăieşte exilul in extremis? Căci să fii condamnat în absenţă – la uitare în patrie – înseamnă să fii exilat. Exilul lui Koliqi a fost, în principiu, politic, dar el a reuşit să-l exorcizeze şi să-l preschimbe într-unul cultural.
Cu timpul, devenit profesor de cultură şi civilizaţie albaneză al unor universităţi din Roma, Koliqi s-a obişnuit cu gândul că este condamnat la moarte, că volumele îi sunt interzise în patrie, că trebuia să aştepte ani mulţi până când patria să se simtă răzbunată. Dar care ţară? Nu era nici singurul şi nici ultimul artist albanez gonit exact din cea mai nedorită dintre ipostazele patriei. Astfel, se putea simţi mai puţin exilat, mai primit în Albania eternă. Cred că i se revelase şi numărul de aur al spaţiului unui exilant. Koliqi este prea înţelept, ca să creadă în perfecţionarea societăţii prin artă; singura schimbare cât de cât plauzibilă se poate realiza doar cu ajutorul Europei, al bogatei tradiţii culturale comune, al muncii care vindecă în timp rănile deschise de arderea etapelor. Exilul devine un mijloc de îndumnezeire a individului şi, deşi în mod parţial şi insular, a mentalităţii. În spaţiul exilului, fiecare individ, indiferent de origine etnică, lingvistică, religioasă, îşi poate crea o nouă viaţă, poate primi o nouă identitate, un nou şi mai productiv blestem. Koliqi e convins că nu oricine poate emigra şi că, cine emigrează, a fost ales să emigreze, dar mai mult a fost ales. Fără a presimţi clar, Koliqi este antrenat cu exilul, înainte de a fi condamnat la moarte. În timpul studiilor, el revine acasă, la Shkodra, şi-şi scoate dorul, dar şi se cunoaşte mai bine, leagă alte relaţii cu angoasa neîntreruptă şi acidă a memoriei numită viaţă, şi măsoară distanţele dintre homo universalis şi homo albanicus. Prins în cea mai subtilă şi fermecătoare mreajă a dorului genetic, Koliqi se topeşte ciclic în viaţa albaneză, păstrându-şi neatinsă conştiinţa de cetăţean al lumii. Altfel nu poate fi cu desăvârşire realist şi neatins de idilism. În volumul său de proze scurte intitulat „Negustor de steaguri” pulsează o tensiune interioară limită, uneori îmblânzită de subtilitatea sarcasmului, alteori revelată de pierderea eului artistic sub pieile personajelor. Stilul îndelung prelucrat, evoluat, frazele şlefuite cu o încăpăţânare flaubertiană, dezvăluie un prozator de excepţie. Excelent cunoscător al viziunii lui Freud, atras de Yung, tentat de farmecul verismului şi de existenţialism, folosind dialectul gheg în care-şi făuriseră capodoperele şi anonimii din Alpi, Koliqi se îndreaptă spre adâncimile abisale şi maiestuos ascunse ale lui homo balcanicus. Le găseşte întruchipate şi chiar generos etalate în viaţa albaneză interbelică. Forma clădirilor, a turnurilor, coloritul şi simbolistica straielor populare, fanteziile peisajului, credinţele străvechi - toate sunt descrise, stivuite şi memorizate cu devotamen-tul şi meticulozitatea unui poet al geometriei supreme, care ghiceşte şi deschide toate portiţele prin care se poate intra în însăşi inima acestui univers fabulos. Căci doar inima unui asemenea univers poate vindeca inima unui nevinovat condamnat la moarte. Inima aceasta devine pântecele de mamă pentru inima lui frântă. Individul care trăieşte simultan în exteriorul şi în interiorul Inimii, trece prin două modus vivendi: mai întâi, el este arhetipal, înconjurat numai de fiinţe şi lucruri indispensabile, pe urmă este obligat să treacă prin proba modernizării. Peisajul aspru şi nelumesc al Alpilor; obiceiurile şi tăcerile din turnuri; şoaptele, bârfele şi aburii de tutun şi himere, ale cafenelelor balcanice; viaţa târguşoarelor; vitejiile unor comunităţi arhaice; frumuseţea copleşitoare a femeilor, dar mai ales a timidităţii lor; credinţa nestrămutată în valorile tradiţionale şi amănuntele vieţii călăuzite de Canonul lui Lek Dukagjini; besa[20] şi legea răzbunării (gjakmarrja[21]) trezesc la Koliqi o pasiune răscolitoare, de viaţă şi de moarte, să zicem, şi o admiraţie pe măsură. Este o materie artistică sacră, ocrotită de Dumnezeu în persoană, mult iubită, căci puţin s-a schimbat, şi aici se naşte şi principala dilemă a scriitorului: el vede imperfecţiunile, nefiind din tot sufletul hotârât să le condamne. Viaţa este prea intensă şi prea scurtă pentru a lăsa loc la condamnări. Koliqi ştie, de altfel, cât de importante, cât de înduioşătoare devin în exil amănuntele care, de obicei, într-o viaţă anterioară (citeşte patrie, copilărie, tinereţe), reprezintă imperfecţiunile. Nu. În sânul vieţii anterioare, al vieţii pure şi încă închisă ciumei modernităţii, sub ameninţarea reală a superficializării prezentate drept profunzime, a Occidentului îndestulat, şi sub misterul damnat „arhaic” al Alpilor, omul născut şi crescut în şi de Epos şi cel emigrat-reformat-acceptat-stabilit-adaptat-înviat în Occident, se ciocnesc groaznic, îşi pierd limitele şi deosebirile, devin o singură conştiinţă artistică. Echilibrul dreptăţii, ocrotit de canoane, de besa şi răzbunare, devine din ce în ce mai fragil, uneori inuman, iar Koliqi nu poate să nu depisteze vina esenţială a acestei vieţi: lenta sinucidere prin autoselecţie. În acest punct spasmatic, credinţa orbită de legile întocmite şi respectate de om, îl desparte pe acesta din urmă de Dumnezeul său, face ca omul-despărţit să umple tot vidul mortal rămas după gonirea transcedentalului, rămânând singur cu proiectările sale la ceilalţi, ajungând să se apere chiar şi de propriul Dumnezeu.
Cealaltă mare întrebare a operei lui Koliqi este legată de putinţa omului „dintotdeauna” de a se transforma într-unul modern, lepădat şi scăpat de trecutul său, de vraja miturilor naţionale şi personale deja părăsite de sens. Cât este posibilă o altă viaţă, o altă identitate, un cu totul alt caracter?!
La Koliqi, trecutul are forma unui dor nebulos, indefinibil şi tainic, presărat şi îmbogăţit (precum uraniul?) cu scumpe oseminte bătrâneşti. Koliqi ridică zonalul la universal, apelând mereu la întâmplări reale, parabolice. În zguduitoarea nuvelă „Sângele”, de pildă, un student albanez se întoarce în ţară după un îndelungat surghiun cultural, ajunge în satul său, deja demitizat, rămas în urma lumii. Tânărul se simte străin şi cuprins de un fior de nostalgie în general - nostalgia faţă de o viaţă anterioară, am spune - închis în amintirile vieţii dusă în străinătate (inversarea stării din exil, unde supravieţuia îzolându-se în amintirile satului natal!). Personajul este convins că s-a smuls odată pentru totdeauna nu doar din viaţa neschimbată a satului, ci şi din cea a neamului. El este dezgustat de ceea ce regăseşte printre ruinele copilăriei, a devenit definitiv european, nu se mai recunoaşte în niciuna din firimiturile acestei realităţi, şi nu se aşteaptă nici pe departe ca tocmai aici, unde nu-i decât un turist, îşi va da seama ce inepuizabilă putere a sângelui insistă să ne conducă din străfundurile fiinţei – şi cât de groaznică poate fi supunerea, executarea ordinelor. Aici gena balcanică se trezeşte din somnul raţiunii, se eliberează rapid de pielea multicoloră şi iluzorie a culturii, năruie toate clişeele (de duh) şi cătuşile bunului simţ învăţat din cărţi. De fapt, nu este vorba doar de gena balcanică, ci şi de gena omenească în general, genă alcătuită din animalism, lăcomie şi nevoie de răzvrătire perpetuă, şi care ucide numai ca să poată fi păstrate aparenţele, nu iartă, face din crimă o nouă artă, face din groază un cântec, din cântec: o blasfemie. Studentul îşi pierde noua conştiinţă ştampilată pe paşaportul străin, intră - ca şi cum acolo departe, în străinătăţuri, ar fi dus-o doar în antrenamente insesizabile - în şirul răzbunărilor familiei sale, ale neamului său, devine un robot al Legii Munţilor, nu mai e el însuşi, nu mai e decât o mână condusă de un alt creier, de un creier străvechi, a cărui putere face ca răzbunarea să se împlinească mai uşor, iar aşa mic şi slab e Omul, încât va fi mai uşor pedepsit, sau chiar iertat, după ce sau dacă Dumnezeu va ţine cont de puterea acelui creier străvechi! Şi studentul ucide un hasm[22]. Proaspătul european, Omul şi munteanul (întruchiparea Primordialului) se lovesc puternic, sub semnul jucăuş şi ucigaş al pragmatismului, negăsind niciun răspuns consolator, ajungând la străvechea concluzie că deosebirile dintre Adam, Cain şi Modern sunt mai degrabă de natură estetică. Păcatul uciderii revine constant în lume, strecurat mereu sub alte chipuri şi expresii, variaţiunile stilistice fiind de fapt singurele şanse - inuman de minuscule - spre crearea unei fiinţe pe care fericirea supremă o va prefera omului. După părerea lui Koliqi, omul care s-a debarasat de arhaism şi-a devenit cult în - de obicei - Occident, poate deveni criminal când se re-exilează(!) în trecutul său, nefiind exclusă de aici absolut nicio fiinţă umană ce a avut parte de exil.
Marele scriitor şi tragic Ernest Koliqi s-a stins în Italia, după ce Dumnezeu l-a mângâiat cu o vedenie. A văzut cum bat clopotele Catedralei catolice din Shkodra, el se mută în lumea celor mulţi şi buni, iar singura lui fetiţă, deja în vârstă, reuşeşte să-i viziteze oraşul. Nici vedenia aceasta, mărturisită cu sinceritatea unui copil smuls cu forţa din braţele părinţilor, n-a scăpat de batjocorire. Un confrate care pe atunci tocmai începuse să urce treptele celebrităţii, a râs diabolic, spunând că, dintre toate elementele vedeniei, s-a îndeplinit doar una: decesul scriitorului. M-am întrebat deseori cum sunt oare pedepsiţi cerberii de altădată, indivizi cenuşii pe care doar ura patologică îi făcea oarecum vii? Aveau doar ură pe atunci şi un dram de nume. Operă n-au avut niciodată. Iar acum nu mai au nici numele acela, pe când ura lor s-a preschimbat în bătrâneţe de anonimi. Poate aveau un întunecat orgasm mintal de câteori ne spuneau că trădătorul Ernest Koliqi murise la budă şi că nici măcar fecalele nu-i mai văzuseră ultima expresie de duşman. Nu puteam replica deschis şi nici nu era cazul: eram convinşi că puţini alţi scriitori albanezi au fost atât de motivaţi ca el să se cace pe viaţa aia.
În luna iulie 1990, când poliţia trăgea în aer pentru a speria oamenii care luau cu asalt ambasadele străine din Tirana, multe gloanţe au căzut din ceruri şi s-au răcit pe asfaltul bulevardului „Martirii Neamului”. Puteai lua glonţul în mână, puteai să te uiţi la el şi să răsufli uşurat: „Acum Ernest Koliqi se poate întoarce în ţară. Şi Bilal Xhaferri, şi Martin Camaj, şi… pentru că gloanţele cu care aveau să fie împuşcaţi au fost trase…
Măcar atâta să poţi face.

Realismul magic din Balcani


Dar tragerea a ce şi a câte gloanţe putea readuce înapoi ceasurile şi anii infernali, pe care alţi uriaşi ai literelor albaneze le înfruntaseră prin închisori?! Iar dintre toţi, MITRUSH KUTELI (pseudonimul lui Dhimitër Pasko[23]), născut la Pogradec la 13 septembrie 1907, fiul unui renumit negustor şi cămătar – din care probabil a moştenit un ascuţit simţ al răspunderii şi un real talent în finanţe – ne-a lăsat moştenire o operă literară ce poate fi considerată precursoarea realismului magic. După ce o parcurgi, nu poţi ocoli impresia că mulţi prozatori vor pieri în mila sau nemila memoriei, iar Kuteli nu doar va rămâne, ci şi va primi din potenţiala nemurire a celorlalţi. Temperament cumpănit, inteligenţă superioară şi cu structura spirituală a unui bard rătăcit printre morminte, Kuteli a avut poate cea mai cruntă soartă de care se putea feri un scriitor balcanic. După ce a absolvit liceul român de la Salonic, a venit în România şi s-a înscris la Academia de Ştiinţe Economice şi Politice. Rezultatele excepţionale l-au ajutat să ajungă director la Banca Agricolă a României. S-a înapoiat în Albania în anul 1942, după o lungă perioadă de suspensie, trăită într-una din acele dileme care schimbă şi nu rar frâng destine: rămân sau plec?
A plecat.
Mai întâi a fost angajat la Banca Naţională a Albaniei, de unde câţiva scriitori ai noii epoci, implicaţi în campania de exterminare a confraţilor, l-au dat afară, ca să-l trimită direct la mocirla din Maliq - una din grotele iadului comunist. Sălbăticia acelei grote m-a trimis mereu cu gândul la casele celor care trecuseră prin închisori. Casa natală a lui Mitrush Kuteli se găseşte şi astăzi în vechea mahala a oraşului Pogradec, între Biserică, Izvoare şi străduţa ce ducea spre fostul turn al lui Lasgush Poradeci. M-am jucat deseori în casa aceea, de când eram foarte mic, înainte de a şti cine fusese Unchiul prietenului meu din copilărie Gj. Sh. Toată lumea nu vorbea decât despre regretatul Unchi. Umbra Unchiului asupra urmaşilor era de-a dreptul omniprezentă şi atât de copleşitoare, încât uneori bănuiam că ei, nepoţi, nepoate, verişori, fraţi şi surori, se sfătuiau în ascuns cu Unchiul. În acea perioadă i-am citit primele nuvele, scrise şi publicate în România anilor '30. M-au speriat. Prima reacţie a fost o teamă necunoscută. M-am gândit să-i atenţionez pe urmaşii lui Kuteli să nu-l mai pomenească atâta, deoarece aveau să trezească suspiciunea securiştilor şi, Doamne fereşte, puteau ajunge persecutaţi, dacă nu chiar pedepsiţi pe motiv că, în acea casă bătrânească se vorbeşte mai mult despre Unchiul, decât despre Conducătorul nostru legendar. Pomenindu-l şi citându-l pe Unchiul mai des decât pe Legendar, riscau să fie condamnaţi pentru sprijinirea cultului individului! Am continuat să citesc, iar, după exilarea la Tirana, în anul 1976, când aveam şase ani şi în drum spre capitală mi-a venit să-mi tai venele şi să-mi potolesc setea groaznică cu propriul sânge, prozele lui Kuteli au fost pentru mine liturghiile care m-au ajutat să nu-mi ies din minţi.
Cu cincisprezece ani mai târziu, ajuns la Bucureşti, devorat de un alt gen de sete, nu m-am mai gândit să apelez la vene, căci aveam la mine un volum cu nuvelele sale. Impactul a fost din nou puternic. Ajutat de o insomnie pe care o consideram atât de personală, încât aş fi brevetat-o şi despre care voi vorbi mai târziu, am colindat Bucureştiul, trecând printre şi peste măştile sale nouăzeciste, trăind în timp, în Bucureştii interbelici.
Cum să nu te apuci de scris într-un astfel de spaţiu?!
Kuteli chiar aici începuse să scrie. În timp ce Poradeci se curăţa întru Memorie, învingându-şi Dorul prin poezie pură, Kuteli a ales şi a fost ales de proză. De Dor. Mărturiseşte singur de ce şi cum începuse. Încremenise. De dorul limbii albaneze. Un dor terifiant, crede el, o groază de nespus, cumplită lovitură (de graţie?!) dată unui economist oarecum străin literelor. Îşi dă seama că alunecă, piere. O pieire nu doar a limbii materne, ci şi o deformare în străfunduri a imaginilor scumpe din copilărie, a părinţilor, bunicilor, iubirilor idilice. Şi nu doar atât, ci mai ales o pierdere a esenţei umane, ispita de a face un pact cu însuşi neantul. A început mai întâi să-şi învie bunicii, poveştile cu haiduci, legendele, vitejiile celor simpli şi buni; a continuat cu învierea nopţilor albaneze, cu pribegiile nesfârşite ale oamenilor, cu stafiile şi morţile şi vedeniile, până când realizează că a scris o întreagă istorie spirituală a Albaniei. O cronică a Albaniei eterne – cum o numeşte inspirat Kadare – în care viziunea personală a pătruns chiar şi în cele mai întunecate colţuri, de obicei ocolite de istoriile oficiale, şi care, în modestia ei nemuritoare, i-a absorbit identitatea. Ai impresia că nu un cronicar îţi povesteşte, ci întâmplările înseşi. A fost, se pare, ca o lovitură de trăznet pentru cronicar, o trezire după miezul nopţii, înspăimântat, convins că gata, atâta dor, atâta chin şi fericire, au spulberat patria reală, au distrus-o, ea nu mai există în realitate, iar tu, dacă vrei să mai ai nume şi viaţă, trebuie s-o recreezi pe hârtie. Astfel a fost reconstruită Albania veşnică, limba ei, peisajele, parfumurile, de Mitrush Kuteli, exilat la Bucureşti, în spaţiul unde „făceam munca robului şi mâncam pâinea Domnului[24].
Umbra Unchiului de altădată nu mai era apăsătoare pentru mine, dar umbrele casei în care se născuse – da. Erau ciudate casele care avuseseră pe cineva la închisoare. Semănau cumva cu sărmanele mame cărora le mor copiii mici. Chiar şi miresmele, zgomotele, viteza şi culoarea cuvintelor sunt neobişnuite. Am aflat mai târziu că tatăl lui Kuteli fusese executat de fascişti, iar prima lor casă fusese arsă din temelii.
Scriitorul murise la Tirana, într-o casă ce poate fi considerată un soi de celulă copiată după cizma spaniolă, aflată la doi paşi de liceul „Partizani”. Trecusem timp de patru ani de zile, în fiecare dimineaţă, pe marginea casei sale, ştiind că el plecase din această lume cu doi ani înainte ca eu să mă nasc. A trebuit să apară volumul „Cu Mitrush” al lui Petraq Kolevica[25], ca să mai aflu prin ce chinuri trecuse liturghierul copilăriei mele. Fusese arestat pentru că nu era de acord cu parificarea lek-ului albanez (extrem de puternic în acea vreme) cu dinar-ul iugoslav. Prin cafenelele din Tirana mai circulau ipoteze stranii, cu ajutorul cărora adevăraţii iubitori de literatură se străduiau deopotrivă să-şi îmblânzească remuşcările personale (că nu putuseră face nimic), dar şi să dezvăluie indirect dimensiunea de boală a invidiei corifeilor realismului socialist. Spuneau că unii încercaseră să-l distrugă pe Kuteli pentru a-i fura stilul!
Nu m-a întristat atâta nicio altă ieşire a imaginaţiei. Orice comentariu era de prisos, ca să nu zic profanatoriu. Kolevica redă în volumul său mărturii ale deţinuţilor de la mocirla din Maliq, unde uriaşul prozei albaneze a fost încarcerat într-un coteţ de porci. Condiţiile de trai şi de supravieţuire depăşesc literatura. Trebuia să fii om, ca să suporţi. De aceea înţelepţii albanezi, în spiritul misticii lui Naim[26], spuneau că (Soarta) a lovit lemnul, l-a ars / a lovit piatra, a sfărâmat-o / a lovit omul, s-a răzgândit. Trecut de prima tinereţe, tată a patru copii mici, într-una din orele de disperare (sau de profundă umanitate) Mitrush Kuteli şi-a tăiat venele, dar ei nu-ţi dădeau voie nici să te sinucizi. Te păzeau ca să nu poţi trăi, dar nici să mori nu puteai. A scris atunci câteva poezii sfâşietoare. De ziua eliberării, în timp ce se suia pe un camion, gardianul care-l chinuise îl prinde de guler şi-i mârâie la ureche: „Băi, jigodie, dacă ştiam c-ai fost aşa de deştept, cu nu ştiu câte şcoli şi cărţi, te rezolvam eu!”
Nu ştiuse.
Până în anul 1967, când şi-a dat duhul, Kuteli a tradus în albaneză numeroase capodopere ale literaturii mondiale şi a înfruntat tăcerea ucigătoare cu care era înconjurat. Printre puţinii prieteni care-l mai vizitau, apare şi o româncă, Marilis, balerină de mare talent, rămasă în Albania după căsătorie şi care fusese distrusă de către colegele sale la Teatrul de Operă şi Balet din Tirana. Kolevica mărturiseşte că frumoasa Marilis i-a adus lui Kuteli un buchet de nuferi albi, i le-a aranjat delicat pe pieptul neînsufleţit, în loc de lumânarea care era interzisă, şi a spus: „El era biserica mea. Acum biserica mea a fost dărâmată”. Kolevica crede că moartea lui Kuteli n-a fost întru totul naturală. Judecând după câteva fraze rostite de scriitor în timpul unei plimbări, te poţi gândi şi la o sinucidere. Redau câteva fragmente din testamentul lui Kuteli, publicat la trei decenii după moartea sa. Moartea este o mare odihnă, o detaşare de dureri, spune. Într-adevăr, este şi o despărţire de fericiri, dar, când omul este foarte bolnav, plictisit, moartea este o salvare: de durerile fizice şi sufleteşti deopotrivă. Tu ştii câte astfel de dureri am avut în ultima vreme. (…) Capul mi-e confuz. Am pornit să-ţi scriu altceva, să-ţi repet ultimele mele rugăminţi. Iartă-mă, căci ţi le-am spus de atâtea ori. Ţi-am otrăvit viaţa, pentru că şi mie mi-au otrăvit-o alţii. Şi n-am fost în stare să-mi păstrez otrava doar pentru mine însumi, cum ar fi fost firesc. Aceasta să fie ultima otravă, pe care ţi-o dau. Noi ne-am unit, am trăit şi am făcut copii în ani grei: închisoare, urbanizare, hotel. Dar pe atunci eram sănătos şi le-am depăşit pe toate. Acum însă, tu ştii… Ştii cum sunt zilele şi nopţile mele. Bolile şi supărările m-au ros pe dinăuntru, m-au mâncat, eu văd acum în moarte o salvare. N-o vreau, dar nici n-o pot îndepărta. Văd doar cum mi se apropie. Îmi pare rău că-mi voi părăsi copiii mici, poate în mare sărăcie, fără să-i pot ajuta. Pensia mea nu va ajunge. N-am ‘ani de muncă’. Normal, 22 de ani în străinătate. Şi în străinătate am muncit pe rupte, dar acei ani de muncă nu contează pentru pensia de aici. Soarta mea proastă, soarta proastă a copiilor noştri. Poate, după moartea mea, când pasiunile şi ura vor fi trecut, statul vă va ajuta de dragul muncii mele de o viaţă, în ziaristică şi literatură, încă din fragedă tinereţe, şi mai ales în domeniul economiei. O parte din scrierile mele în albaneză şi română sunt acolo, la Biblioteca Naţională (…) Nu mi-am ales drumul confortului personal, soluţia ‘mut şi cu lingura plină’. Am muncit mult, am iubit mult, am greşit mult. Acum viaţa s-a dus şi nu se mai întoarce înapoi, nu se mai poate repara (…) Mă va cunoaşte şi mă va înţelege oare cineva măcar după moarte? Nu ştiu. Îmi doream să fiu înţeles nu pentru onoruri şi glorie, ci pentru ca micuţii noştri copii - cărora le las moştenire munca şi visurile mele - să nu sufere de foame cât timp sunt mici, să-şi poată urma studiile şi să-şi găsească drumul în viaţă. Sunt sigur că, dacă munca şi străduinţele mele din trecut ar fi fost apreciate, copiii n-ar fi suferit (…) Copiilor să le porunceşti să iubească ţara şi limba noastră până la suferinţă. Să nu le alunece inima împotriva Albaniei nici chiar atunci când vor suferi fără nicio vină. Patria este patrie chiar când te ucide. Aici s-au născut, aici să trăiască, fie şi cu durere. (…) Literatura ca profesie, în ţara noastră, deocamdată este o cale a suferinţelor, pâinea ei este amară. Zic amară pentru acela care nu ştie să fie ticălos şi ipocrit. Tărâmul literaturii este năpădit de şerpi. Te omoară prietenii, deoarece le faci umbră. Iar când nu-i umbreşti, înseamnă că nu eşti capabil de literatură…[27].
Ceilalţi prieteni – cei care-ţi respectă umbra şi care te înţeleg înainte de moarte, dar nu pot face nimic mai mult – au încăput, din fericire, în singurul autocar rablagit al Biroului de Înmormântări al vremii. Cimitirul se afla la câţiva kilometri de Tirana, la capătul unui drum greu de parcurs chiar şi de capre. Ca şi în realitate, era mai uşor să ajungi la cimitir, decât să te întorci de acolo, cu atât mai puţin pe jos. Îngroparea realistului magic Mitrush Kuteli s-a încheiat repede, poate şi pământul abia aştepta să-l odihnească. Iar când oamenii îndureraţi abia începură să atingă piatra funerară a lui Kuteli, îi zgudui o voce groasă şi scârbită. Şoferul autocarului dixit:
- Băi, grăbiţi-vă, că m-aşteaptă altă-mormântare acu!

Penele jefuiesc Zborul


În luna mai 1980, cu câteva zile după sărbătorile clasei muncitoare şi a martirilor neamului, Liga Scriitorilor şi Artiştilor din Albania, s-a hotărât să-l serbeze pe cel mai mort dintre vii şi cel mai viu dintre morţi, pe LASGUSH PORADECI[28]. Adunare a tot soiul de împătimiţi ai scrisului şi ai nemuririi mereu infidele, Liga se obişnuise deja cu sărbătorirea artiştilor trecuţi în nefiinţă - pe unii îi trecuse chiar ea însăşi, cu brio sau cu cătuşele în mâini - şi nu trebuia să ai mai mult de 11 ani, cât aveam eu pe atunci, ca să-ţi dai seama că sărbătorirea scriitorilor morţi degaja o bucurie involuntară în sufletele celor rămaşi în viaţă.
Discuţiile scriitorilor prezenţi în sală, râsetele, ciocnirea paharelor lor, chiar şi fumul de ţigară, se armonizau perfect cu această străveche bucurie a omului, iar când Lasgush Poradeci a apărut în pragul uşii, îmbrăcat în negru, cu părul orbitor de alb şi cu acel ten de culoarea cerii, cred că toată lumea şi-a dat seama că moartea niciunui alt scriitor albanez nu fusese aşteptată cu atâta pasiune.
Fusese aşteptată ca o mare iubire.
De câteva ori, zeloşii neplătiţi ai Ligii scriseseră necroloage care s-au învechit ceva mai încet decât scrierile lor originale.
De câteva ori, aproape fără să vrea, chiar şi prietenilor săi relativ apropiaţi, văzând cu câtă naturaleţe îşi purta crucea, neînţelegând cum reuşeşte o astfel de fiinţă să nu crape de presiunea statului şi mai ales a nenumăraţilor rataţi, le venea să spere că Poradeci e mort, e mai bine să fie mort, precum credea o mare parte a cititorilor. Iar unora le era teamă ca bătrânul să nu fie cumva mai longeviv decât însuşi comunismul şi să facă praf muntele de cărţi care se zbăteau să argumenteze contrariul.
Precum poezia, care îi tulbură pe oamenii care n-au mai iubit de mult sau care n-au iubit niciodată, şi acest tulburător Iubit al Poeziei, mai exact: prezenţa lui ca mort sau nemort, îi chinuia profund pe ceilalţi scriitori, care, lăsând iubirea la o parte, porniseră să schimbe lumea, să-I găsească un înlocuitor lui Dumnezeu, să cureţe aerul de îngeri şi heruvimi. Şi duşi au fost. Pe lângă dorinţa lor uriaşă ca el să fie cât mai repede mort, Poradeci a înfruntat într-o tăcere suverană şi pe cea mai dementă acuzaţie adusă vreodată vreunui poet: aceea că a rămas închis în turnul de fildeş şi e orb faţă de uriaşele transformări ale ţării. O spusese şi el că toată lumea îi cerea să bată toba, dar, din nefericire, el n-avea nicio şansă să reuşească, deoarece nu ştia să cânte decât la pian. Nu e greu de descoperit astăzi că acel “blestemat” turn de fildeş l-a făcut imun faţă de o viaţă obişnuită, plafonată, l-a răstignit între realitate şi poezie, l-a ajutat să se cureţe, cum spunea, întru memorie, şi să moară tocmai când toată lumea, admiratori şi duşmani, îşi pierduseră speranţele că el se va duce.
Mă reîntorc în sala anului 1980, când Liga sărbătorea 80 de ani de la încă-ne-moartea lui Poradeci, pentru a spune, fără cinism, că îl băgaseră în mijlocul unor somităţi ale realismului socialist, ca pe un vultur între ciori - n-au lipsit nici pozele siropoase, toate întitulate “În sânul tovarăşilor”, deci tocmai unde lipsea inima! - şi l-au ridicat în cer, nereuşind totuşi să-l ridice până unde ajunsese deja. Ţin minte că a fost lăudat îndeosebi pentru că ştiuse - nu ca nimeni altul, cum ar fi şi adevărul - ci ca puţini alţii, să-i cânte iubirii, să scoată la iveală, maiestuos, cât de puţin iubise poporul albanez în nenorocitele epoci trecute, ca şi cum în momentul de faţă poporul era liber să iubească în neştire şi locul lui Poradeci devenise, aşadar, vacant.
M-am simţit foarte mândru în acele clipe, poate datorită unui joc mirific al timpului, că uite, unul dintre bătrânii oraşului nostru, unchiul bunicii mele din partea mamei, născut de o femeie a neamului Kyçyku[29], ajunsese atât de mare! – o mândrie, pe care de obicei bătrânii o simţeau pentru noi.
Si-a ţinut o cuvântare de mulţumire foarte rafinată, un fel de cine mă poate vrea mort decât cei lipsiţi de viaţă?!, a fost aplaudat frenetic, lung, fiecare dintre somităţi schiţând câte o expresie de duioşie, un fel de ce să-i faci, e bătrân deja, e totuşi de admirat faptul că nu s-a senilizat complet
Am observat că, după încheierea cuvântărilor, după golirea paharelor, Poradeci nu s-a împiedicat nicăieri, nu s-a lovit nici de vreun perete, nici de vreun scriitor sau critic sau chelner, n-a chemat pe nimeni cu numele altcuiva şi nu i-a dat nimănui mâna care trebuia dată altuia. Mergea sigur, elegant şi foarte chipeş fără să se frece de niciun costum festiv, de nimic, parcă pe alte cărări, libere şi la fel de inconfundabile ca şi versurile sale. De aceea, mare mi-a fost mirarea când am aflat de la fetele lui, Kostandina şi Maria Gusho, cu vreo zece ani mai târziu, că, în acea seară care durase parcă 80 de ani, Poradeci îşi pierduse temporar vederea şi, uitându-se pe hârtie, de fapt îşi recitase cuvântarea.
A fost o altă dovadă a adevărului că două lumi esenţialmente diferite, una întru iubire şi cealaltă întru întunecare, nu se întrevăd.
Nu mai are rost să ne întrebăm cum putea oare să-i vadă după aproape o jumătate de secol închis în turnul de fildeş.
Lumile n-au izbutit să se vadă nici pe 12 noiembrie 1987 seara, când cei mai de vază reprezentanţi ai Ligii s-au învârtit - ca într-o horă a orbilor - în jurul coşciugului lui Poradeci, ridicând cu nişte mâini înfometate cearşaful (pergamentul?) cu care fusese acoperit trupul poetului, ca să se asigure că el nu face pe mortul, şi că nici ei nu fac pe cei vii.
Ce se întâmplase? Zelul celor iviţi ca din nevăzut de a ajuta, de a anunţa starea civilă, Liga Scriitorilor şi a Artiştilor din Albania, de a comanda coşciugul, jerbele, locul gropii, săparea gropii, de a anunţa rudele împrăştiate peste tot în Balcani, prietenii fideli, toate mă convingeau că nu participam la o moarte oarecare. S-a descoperit repede că majoritatea prietenilor şi a rudelor sale muriseră cu cel puţin zece ani în urmă. De asemenea, s-a descoperit că mulţi dintre duşmanii lui de o viaţa îşi pierduseră ocazia de a se bucura de această moarte. Iar fiecare dintre cei prezenţi în casă parcă se străduia să-ţi spună că lui şi nu altcuiva îi murise cel mai mult Poradeci. De fapt, el le murise cel mai mult Iubirii şi Frumuseţii.
După ce cadavrul a fost spălat, îmbrăcat în hainele celeilate lumi şi întins în sicriu, au început să vină vizitatorii. Nu cred că altcineva în această viaţă a arătat la fel de viu ca şi mort, fără a arăta deloc a mort în timpul vieţii. Câteva dintre femeile aflate dimprejurul coşciugului păreau a fi la un pas de o criză cel puţin religioasă de nervi, să îngenuncheze, să-i sărute mâna, să-l implore roagă-te pentru sufletele noastre, cavalere!
Într-un colţ al sufrageriei, ca o statuie de onix, sigură de locul pe care trebuia să-l ocupe printre atâta popor, stătea şi ultima iubire a lui Poradeci, învăţătoarea Ana L., o femeie drăguţă, născută la Shkodra cu vreo patruzeci de ani după poetul vieţii ei. Era singura despre care Poradeci scrisese o proză: “Vizitele domnişoarei Ana în turnul meu” - o capodoperă ce a stat timp de câţiva ani sechestrată. Se pare că a fost scrisă odată cu ultimele retuşuri date poemului Kamadeva şi conţine dorul nepământean al unei fiinţe care-şi trăise înainte de a se muta în astral adevărul că nu celelalte lumi posibile sunt restul acestei lumi, ci invers, şi că viaţa începe tocmai unde se curmă. Lasgush Poradeci s-a născut la 27 decembrie 1899. Cunoscuse exilul din fragedă copilărie, trecând prin Manastir (Bitola de astăzi) şi prin Atena. Ca şi Naim Frashëri[30] cu patru decenii în urmă, şi el scrisese câteva poezii în limba greacă. Învăţase să cânte la flaut, se îmbrăca şic, nu bea, nu fuma, iubea platonic, citea ca şi cum s-ar fi grăbit să-şi mituiască veşnicia cu ore de bibliotecă, şi nu lipsea la serenadele de sub balcoanele grecoaicelor. Greaca vorbită de el, avea s-o uimească în anii ’70 la Pogradec pe poeta Rita Bumi Papa, căreia îi va recita impecabil câteva sute de versuri în limba elenă, fără a ţine cont că la vârsta lui venerabilă, majoritatea poeţilor abia mai ţin minte cum îi cheamă. Se pare că în Cetatea Zeilor, înconjurat de străvechi fantome care bâlbâiau în presupusa limbă panbalcanică, Poradeci şi-a însuşit modul de a trăi conform Ataraxiei - principiul filozofic al lui Sextus Empiricus din Roma antică. Învăţase să trăiască detaşat chiar şi de propriile chinuri, himere, doruri distrugătoare, altfel sensibilitatea ieşită din comun îl putea scoate şi din minţi. Ceea ce era inacceptabil, pentru că el încă nu-şi scrisese capodoperele. Cred că foarte puţini poeţi europeni s-au rugat precum Poradeci ca să nu înnebunească decât la momentul potrivit. Or, tensiunea unor asemenea spaime, temperatura acestui pod invizibil întins între nebunie şi rugăciunea de a nu muri anonim, nu poate fi ascunsă. Reacţiile Poetului par ciudate, deoarece spiritul său s-a dezvoltat atât de rapid, încât îi va cere un tribut amar trupului: o tuberculoză osoasă. Timp de o viaţă. Cu moartea treptată a trupului şi nemurirea cuvântului în gând, Poradeci ajunge pentru prima oară în capitala lumii traco-latine, la Bucureşti. Ca şi pentru mulţi albanezi din diferite generaţii, Bucureştiul era pentru el o cetate a regăsirii, a făgăduinţei. La Bucureşti debutase Naim Frashëri, la Bucureşti se hotârâse proclamarea Independenţei Albaniei în noiembrie 1912. La Bucureşti apăruseră primele reviste de limbă albaneză, debutaseră poetul Asdren, Mitrush Kuteli, şi chiar Poradeci. Bucureştiul va rămâne mereu pentru poet un fel de lacrimă de dor, de mărimea inimii, iar cu această inimă de rezervă, ţinută cvasi-adormită, din depărtări, el îşi va retrăi clipele cele mai frumoase ale tuturor pământurilor străine prin care trecuse. Ştie bine că intrarea în spaţiul mioritic seamănă cu intrarea într-o mare iubire, şi durerile vor fi pe măsură. Unul dintre fraţii săi, Vangjel, se află deja la Bucureşti, este ofiţer superior la armata română. Dar care frate de sânge poate interveni lângă destinul zguduitor al celui mai mare liric albanez?! Acesta din urmă trebuie, printre multe altele, să învingă foamea. Trebuie să vândă ziare, să dea lecţii de franceză copiilor bogătaşilor, să copieze acte la Gara de Nord, să măsoare bine străzile viitoarei metropole, pentru a merita o iubire pe viaţă. Reuşeşte pentru că este ferm convins: Dumnezeu, precum Iubirea, nu-l va părăsi.
Multă vreme Poradeci va locui în Strada Vespasian nr. 21, lângă Calea Plevnei, şi va urma câteva facultăţi simultan: Facultatea de Arte Frumoase - patru ani, Dreptul - trei ani, Literele - un an, Academia de Muzică şi Artă Dramatică - şase luni şi Medicina - şase luni. La Bucureşti va învăţa limba sanscrită, va aprofunda cunoştinţele în ebraică şi se va îndrăgosti de arta Vedelor indiene. Mai târziu, guvernul condus de Fan Stilian Noli îi acordă o bursă de studii la Universitatea din Graz. Învaţă germana cu o viteză uluitoare. Îşi alege ca teză de doctorat: “Der verkannte Eminescu und seine volkstümlich-heimatliche Ideologie” / Eminescu necunoscut şi ideologia lui populară[31]. În anii ’80, când, izolat în Albania, orbea temporar, Poradeci va fi considerat din greşeală critic literar german, deoarece un capitol al tezei sale de doctorat, - găsită de un critic român, care nu ştia nimic despre autorul ei - va fi cuprins într-o antologie intitulată “Eminescu în critica germană”. Tot din acea perioadă, versurile sale emblematice:

Bukuri tmerrisht e dashur
Llaftari tmerrisht e bukur...[32]

vor căpăta un sens pe care nu-l mai trăise. Cu puţin înainte de moartea dictatorului, poate într-o clipă de răzvrătire faţă de toată tăcerea, intrigile, umilinţele, jignirile, răutăţile confraţilor şi ale oamenilor mărunţi în general, Poradeci mai înfăptuieşte o iubire. O iubire rară, mult bârfită, mult îndrăgită – ultima dovadă terestră că nenumărate sunt căile poeziei şi numărate zilele puterii absolute, ale invidiei, ale profanului în lume. Iubirea creşte într-o tăcere iniţiatică. Personajele din jurul acestei iubiri nu înţeleg ce se întâmplă cu adevărat, nu pot pricepe cum un bărbat-poet şi invers, într-o vârstă atât de înaintată, la 79 de ani (albanezeşti), poate iubi, poate face dragoste. Ce cumpănă, ce fericire să-l fi întinerit atâta?! E cu neputinţă să simţi toată splendoarea acestei iubiri fără a şti ce însemna oraşul Pogradec la sfârşitul anilor ’70. Trăiesc doar 14 mii de suflete în oraş, dar vara numărul lor se dublează. Multe cupluri proaspăt căsătorite vin să-şi petreacă pe malul lacului luna de miere. Mulţi dintre bătrânii albanezi ai mileniului viitor au fost concepuţi la Pogradec. Oraşul are un singur bulevard, foarte curat – dacă îl lingi, îl murdăreşti - de-a lungul ţărmului lacului. Ţârmul este acoperit de pietriş şi de nisip fin. Şapte munţi înşiraţi unul lângă altul, creează un fel de curcubeu cu şapte variaţiuni ale culorii albastre. Lumina cristalină a amurgurilor, mireasma salciilor arabice, susurul izvoarelor din oraş te ajută să vezi chiar aura oamenilor şi a lucrurilor. Parcă priveşti totul dublu, în acum şi în mereu. Sunt încă foarte puţine blocuri în oraş. Vilele cu un etaj sunt înconjurate de curţi cochete, iar cluburile şi restaurantele sunt pline până noaptea târziu, în cea mai plăcută aşteptare a unei mari binecuvântări. Uneori, în clipe grele, am fost nevoit să evadez înspre acei ani ai copilăriei mele şi să le spun celor dragi că îmi pare rău. Îmi părea foarte rău că unii dintre ei nu erau eu. În zori, tinerii şi bătrânii pasionaţi de pescuit, intră în lac şi scot năvoadele sau undiţele aruncate noaptea trecută. Pe pistele de dans se dansează, tinerii se iubesc platonic plimbându-se pe bulevard, miresele venite din toată ţara se deplasează încet, ca într-o vedenie mirifică, de la un capăt al oraşului la altul, copiii mănâncă îngheţată, iar lacul seamană cu un ochi uriaş care se uită, dincolo de orice realitate imediată, la vârfurile veşnic înzăpezite ale Muntelui Uscat, la luna purpurie şi la tot ce am pierdut părăsind pântecele mamei. Toamna e aici aurie, iar zăpada iernii parcă aduce un alt oraş peste oraşul celorlalte anotimpuri, un oraş de opal. Dar în oraşul de opal, viaţa e mai săracă decât poporul, şi orăşenii beau un vin lângă gura sobei, joacă table, şah, se uită în ascuns la filmele americane transmise de televiziunea macedoneană, ascultă în ascuns muzică grecească, îşi bârfesc vecinii şi rudele, în cea mai beatifică tristeţe balcanică. Oraşul se trezeşte parcă din ce în ce mai izolat în timp. Fiecare locuitor reuşeşte să intre atât de adânc în viaţa ascunsă a fiecarui alt locuitor, încât viaţa particulară pare o legendă. Cu trecerea anotimpurilor, cei veniţi să lucreze din alte zări îşi pierd lucirea aurei de prospături şi devin orăşeni stătuţi. Mai ales femeile. Enigma acestor frumuseţi chinuite se spulberă în cel mult trei luni. Curiozitatea oraşului, de câteva ori mai ingenioasă decât Securitatea Statului, izbuteşte să le afle toate intimităţile, deci lor nu le râmâne decât să-şi plece capul şi să amuţească. Altfel, îşi vor blestema ziua în care s-au născut. Câte una, mai puţin păcătoasă, sau mai talentată în ascunderea trecutului, mai rezistă un pic. Se fardează, nu-şi înşeală soţul, nu face ochi dulci nimănui. Nici Partidul n-are ce să-i facă. O ţin minte pe una dintre acestea, o femeie superbă, venită de departe, care a căzut în centrul oraşului de pe bicicletă şi s-a umplut de sânge. Deochiul oraşelor mici are o putere deosebită mai ales faţă de cei care refuză să se lase doborâţi. Toată lumea a râs de femeia însângerată. Mândră, ea s-a ridicat, s-a pieptănat, s-a suit iar pe bicicletă şi a rostit o frază care brusc deveni proverbială:
- Nu-mi pare rău de sânge - a spus - ci de faptul că mi-a fost ameninţată frumuseţea.
Multe alte femei, cred, au repetat această frază în gând, modificându-i doar puţin sensul. Nu-mi pare rău de frumuseţe, ci de faptul că viaţa mi-a fost distrusă. Plafonată. Călcată în picioare. Cine ştie câte sensuri i-a descoperit acestei fraze frumoasa învăţătoare Ana L. venită tocmai din celălalt colţişor al ţării, măritată la Pogradec, cea de pe urmă iubire a lui Poradeci.
Când Ana L. şi Poradeci s-au văzut întâia oară, el era îmbrăcat, ca de obicei, în costum negru, purta emblematica pălărie neagră, şi şlefuia una din ultimele variante ale poemului “Kamadeva”[33]. Se certa câte un pic cu angelica şi mult îndurătoarea lui soţie, Nafije Gusho, urca treptele care duceau în odaia de lucru, în vârful turnului său, şi scria. Domnişoara Ana îşi dăduse repede seama că frumuseţea acestui oraş putea fi răsplătită doar cu o viaţă conjugală deprimantă şi cu o luptă fără învinşi şi învingători împotriva Bârfei. Si aceasta, deoarece Bârfa era geamăna vieţii, nu putea muri. Domnişoara este încă frumoasă, inteligentă, are cultul poeziei pure, şi, după atâţia ani de viaţă, încă nu l-a găsit pe omul cu care se poate vorbi. Intelectualii oraşului gazdă sunt puţini, nesclipitori, ferecaţi în cochiliile lor. Chiar înainte de a ajunge aici mireasă, Ana L. a fost delicios frământată de gândul că poate îl va cunoaşte personal pe marele absent Lasgush Poradeci. Nimeni nu spune cum s-au cunoscut. Puterea Bârfei încetează şi ea, poate graţie unei legi dumnezeieşti, nescrise, care ocroteşte misterul de început al iubirilor. Dar se poate intui că a fost un fel de îndeplinire şocantă a unui vis ancestral, un fel de regăsire multiplă a două suflete îndrăgostite încă din nefiinţă. Uluit, uitând de toate, Poradeci călătoreşte în timp, coboară în vârstă, îşi alege vitalitatea tinereţii, limbajul de atunci, chiar şi potenţa. Întâlnirile celor doi se înmulţesc, lumea rămâne cu gura căscată. Cu gura care poate face ciudăţenii. În doi, cei proaspăt îndrăgostiţi împart şi împrăştie o asemenea spontaneitate şi iubire, care înlemnesc puterea oraşelor mici de a distruge iubiri. În această oază neaştaptată a drumului zilnic spre moarte, spre odihna desăvârşită, Poradeci retrăieşte cu o intensitate de invidiat, într-o zvâcnire totală a memoriei, toate marile sale iubiri. Această dulce Ana parcă găzduieşte un trofeu sau cadou miraculos trimise de matriarhat. Poradeci nu-şi mai măsoară timpul în ore, ci în Ana. Dar ultima lui iubire n-are un deznodământ chiar fericit. Soţul Anei moare în urma unei boli incurabile, iar tânăra văduvă se simte nevoită să se întoarcă iarăşi în oraşul ei natal, la Shkodra. Se va mai întoarce din când în când în turnul lui Poradeci, dar vremurile de aur le va fi învins deja rugina ochilor ce nu se văd. Va fi prezentă şi la acea sărbătorire bizară pusă la cale de clarvăzătorii Ligii Scriitorilor şi Artiştilor din Albania în mai 1980; va sta într-un fotoliu vizavi de Poetul orbit temporar, şi va reveni, la 12 noiembrie 1987 în casa lui din Tirana, unde pentru prima şi ultima oară, iubitul ei n-o va recunoaşte poate decât din lumea cealaltă.
Descrisă fără grabă, întru lumina olimpiană a poetului pe jumătate plecat în astral, cu o caligrafie de scrib antic, parcă în mărgele de onix, într-un carnet îngălbenit de matematică, iubirea lui Poradeci pentru Ana va fi împrumutată de o admiratoare, iar după moartea Poetului, va fi declarată inexistentă, apoi pierdută. Cine ştie cât avea să coste acest manuscris în vremurile spiritualizate ce se zăreau în orizont. Am avut norocul să citesc iubirea lui Poradeci în sufrageria casei sale din Tirana, două seri la rând, în decembrie 1988. Eram printre puţinii care puteau mărturisi existenţa caietului. Mi-am dat seama imediat că un jaf mai aparte începuse să se înfăptuiască încă din timpul iubirii lor. Ana L. copiase numeroase fragmente din caietele în care Poradeci îşi ţinuse jurnalul. Trebuia să se hrănească şi ea cu ceva autentic, deşi era ceva jefuit subtil. Dar probabil era conştientă că frânturile unor iubiri te pot ţine în viaţă, însă nu te pot înveşnici.
Vocea domnişoarei Ana L. – care a emigrat şi ea – putea fi auzită până acum câţiva ani la un program nocturn de radio care se prindea în toate colţurile globului.
Dar nu transmitea decât ştiri.

Capete fără idoli


În baladele străvechi, în mod constant şi descumpănitor, sunt zidiţi sau jertfiţi tinerii. Ei plătesc pentru păcatele, nepăsările şi orbirea celorlalţi. Uneori plata este atât de mare, încât înmoaie legăturile de sânge şi devastează cititorul cu o sumedenie de întrebări: de ce creatorul popular este atât de nemilos faţă de tineri, cu ce-şi merită supravieţuirea adulţii, cum de nu intervine nimeni, de ce proorocul orb sfătuieşte să fie zidită cea mai tânără mireasă, cu pruncul încă în leagăn etc. Tinerii sunt părăsiţi, vânduţi, trădaţi de toată lumea. Dar tot ei învie din morţi, străbat spaţiile inaccesibile şi pun în circulaţie idei şi mesaje care rămân veşnic valabile. Poate doar ei sunt născuţi să se jertfească. Sau poate doar o anumită neprihănire este capabilă să poarte asemenea mesaje. O slavă deosebită îi învăluie pe tinerii care-şi asumă jertfa. Ei înţeleg că Viaţa, ca să poată dăinui, ca să nu-şi piardă din sublim, cere viaţă. Scapă doar cine-i adult!
O întâmplare ciudată m-a apropiat mai mult de MIGJENI, sau Millosh Gjergj Nikolla[34], copilul teribil al literelor albaneze, născut la Shkodra la 13 octombrie 1911 şi decedat precoce, la Torre Pelice din Italia, la 26 august 1938. Moartea neaşteptată a mamei (o femeie cu chip de icoană) urmată de moartea tatălui (om sobru şi interiorizat) l-au dus pe micul orfan în familia unui unchi din Muntenegru, unde fiinţa sa prea fragedă şi melancolică a trebuit să accepte că, într-un fel, s-a născut din nou, dar cam pe dos. A urmat un liceu de teologie ortodoxă, la un internat rupt de lume, unde şi-a găsit refugiul în cărţile lui Dostoievskii, Hugo, Tolstoi, Gogol, Rousseau, devenind din ce în ce mai sigur în limbile franceză, rusă, italiană şi serbo-croată, şi din ce în ce mai singuratic. La un moment dat, a evadat din seminar şi din acea singurătate, s-a întors la Shkodra, şi-a găsit cu mari dificultăţi o slujbă de învăţător într-un sătuc din munţi. La începutul anilor '90, majoritatea absolvenţilor de filologie din Tirana nu puteau visa, cu mici excepţii, decât la un post de învăţător la ţară. Eram consideraţi un soi de generaţie neutră: nici pierdută, nici învingătoare. Una dintre ultimele lozinci ale defunctului Hogea insista cum că Partidul are nevoie de sânge proaspăt. Cineva de sus a ordonat ca studenţii să-şi aleagă singuri viitoarele locuri de muncă. Au fost organizate câteva şedinţe revoluţionare, unde fiecare absolvent era obligat să-şi propună cel puţin un coleg pentru locurile rămase vacante. Locurile în capitală sau în alte oraşe erau deja ocupate de fii, nepoţi, nurori, amante etc ale puternicilor zilei. N-am participat la şedinţa cursului nostru şi nici astăzi nu ştiu cine m-a trimis atât de departe, tocmai în zona în care Migjeni îşi scrisese capodoperele, dar unde făcuse şi tuberculoza. Era greu să descoperi dacă colegii erau însetaţi de capodopere, considerau că numărul celor bolnavi de tuberculoză era prea modest sau îţi sugereau să fugi din ţară, căci lumea liberă se afla, cum s-ar zice, imediat după ultimul gard al satului. Lucrurile păreau să se lege perfect. Zăpuşeala şi disperarea acelei veri mă călăuziseră spre prozele lui Migjeni, le recitisem după miezul nopţii, în acele ceasuri cumva independente, ca să nu zic internaţionale, şi meditasem îndelung asupra morţii precoce. Nu-mi era chiar necunoscut fiorul morţii neaşteptate, bucuria plină de teamă a întoarcerii, al acelui „nu m-am dus” rostit parcă cu limba îngerului păzitor. Şi tocmai atunci, când arşiţa adormea parcă sătulă de atâtea suflete căzute în resemnare şi când eram sortit să-i devin lui Migjeni coleg sau un fel de geamăn, am înţeles că doar el ştia răspunsul, el aflase cum e(ra) să mori tânăr, să-ţi explodeze literele şi frazele şi metaforele în cap, niciodată plămădite, veşnic luate cu tine în mormânt. Era clar: adevărata moarte precoce nu semăna deloc cu închipuirea ei, atât de pasional chemată în ajutor, ca o dimensiune a auto-genializării.
Mi s-a revelat pe atunci şi importanţa decăderii pentru marea literatură, dar şi neputinţa de a ocoli cinismul sau chiar sadismul acestui adevăr. Înainte de a muri, Migjeni revenise deseori la Shkodra. Oraşul se străduia să devină o metropolă în miniatură. Fiul genial şi anonim al Shkodrei, cu acel ochi superior pe care apropierea morţii îl deschide probabil pentru a-ţi arăta echilibrul şi valoarea reală a acestei vieţi, vede lucruri care-l îngrozesc şi nu-l ajută decât să devină sarcastic. Poate simte că deja este mai prezent în memoria neamului său, decât în viaţa sa de zi cu zi.
Dar cine este mai prezent decât el în acele clipe? Şi cine va prelua puterea după moartea lui, când mersul lucrurilor pare să conteze mai mult decât acum? La ce se poate aştepta Migjeni când se întâlneşte în fiecare ceas cu săracii lipiţi pământului, cu munteni care te pot blestema doar de dragul unui bob de porumb, cu fetiţe ce coboară din Alpi şi se prostituează, uitând că sunt urmaşele marilor cântăreţi; cu demagogi de doi bani, cu bogătaşi mitocani, cu ziarişti şi scriitori vânduţi neantului? Oare ce plăteşte neamul acesta cu asemenea chinuri? În capul tânărului începe să se contureze supraomul. Să se nască un om, strigă anonimul genial. Un om care să schimbe lumea asta din temelii, să trezească spiritul de vultur şi mintea înaltă a neamului, ca să putem intra şi noi în rândul lumii. Speranţa că un astfel de om se va naşte în Albania, îi prelungeşte sau îi scurtează viaţa. Tristeţea lui este profundă, fiindcă nu prea poate alege calea exilului. El stă să plece în lumea cealaltă. Într-o clipă de răzvrătire, când autorul şi muritorul se unesc, Migjeni încearcă să-şi urmeze studiile în Italia. Dar nici n-are timp să se adapteze, căci sărăcia îl trimite înapoi la Shkodra, de unde trebuie să pornească zilnic sau săptămânal cu bicicleta, să-i înveţe pe viitorii tineri (geniali, anonimi, dar mai mult comunişti) limba maternă. În prezenţa lor îşi va scrie poemele vulcanice din „Versurile libere” şi câteva dintre „Nuvelele oraşului nordic”. Nu şi-a putut vedea tipărit singurul volum. Dar ştia ce cantitate de uraniu, ca bonus, păstra plumbul tirparniţei numai pentru el. Şi tânărul genial a murit, ca să învie cu textele sale pre rataţi călcând, şi se aştepta, cred, că omul la naşterea căruia visa avea să fie identificat cu Hogea, ştia că răzvrătirea şi duşmănia feroce faţă de orice fel de idolatrie aveau să fie deviate, puse în slujba ideologiei comuniste, ştia că aproape toate articolele dedicate lui după dispariţie aveau să înceapă cu siroposul „Dacă ar fi trăit, (marele, inegalabilul, genialul) ar fi împlinit acum 50 de ani, 60 de ani, 75 de ani…”
Migjeni ar fi fost acum un rafinat octogenar. Şi se poate intui ce ar fi scris văzând cum, odată cu venirea democraţiei, parcă nu s-a deschis o poartă a Timpului, ci singura sa cartea. Şi săracii, victimele nevinovate, cei morţi înainte de vreme şi alţii, cei care, în muţenia lor, suferă nu doar pentru a regla legile carmice, ci şi pentru a îmbogăţi literatura, au umplut drumurile şi suspinele Răsăritului.

Scriind din lăuntrul unei pietre


În anul 1948, Albania comunistă, condusă orbeşte de chipeşul dictator, întrerupe relaţiile frăţeşti cu Iugoslavia titoistă şi se înfrăţeşte cu Rusia. Tânărul MARTIN CAMAJ[35], la doar 22 de ani, este însărcinat să înfiinţeze şcoala primară a satului Prekal. Născut la 21 iulie 1925 în satul Temal, absolvent al Liceului Jezuit din Shkodra, tăcut şi enigmatic, dar încă fără a da vreun semn că va deveni duşman al poporului, poetul se plimbă în munţii şi peşterile Eposului împreună cu un prieten, stă de vorbă cu lahutarii (lăutarii), cu păstorii, cercetează pietrele străvechi, semnele, superstiţiile şi, brusc, nimeni nu mai ştie nimic despre el, nu-l mai vede, nu-i mai aude vocea.
Cu înţelepciunea lor proverbială, după un timp anume, muntenii îl consideră „pierdut”. În gândirea lor, sensul verbului a fi pierdut, concentrează maxima blândeţe, toleranţă neostentativă, iertare. Cine este astfel pierdut, nu mai este supus niciunei judecăţi. Pierdut (pentru el însuşi) îl crede, cu ani mai târziu, şi una dintre surorile sale, pe poetul care ajunge la Belgrad, absolvă filologia, emigrează la Roma, unde, ajutat şi de Koliqi, va izbuti să-şi susţină un doctorat, înainte de a porni spre Germania. Poeziile sale sunt apreciate de Ungaretti, sunt recitate de Anita Ekberg, iar autorul cunoaşte foarte bine străzile Romei, în primul rând datorită găurilor din pantofi. Cu siguranţă că până şi Roma arată altfel văzută din acei ochi.
În anul 1970, cel pierdut ajunge lector la celebra Universitate din München, unde colegii vor fi uimiţi să descopere că el nu doar este fiul unui cioban din munţii Albaniei, ci că este şi foarte mândru de aceasta. Dar fiul ciobanului mai este şi unul dintre cei mai mari poeţi europeni, deşi operele sale încă n-au fost traduse în vreo limbă de largă circulaţie. Maestru al dialectului gheg, mag înnăscut al sunetelor şi al revelaţiei cristalizate în cuvinte, Camaj se va trezi blestemat de către oficialităţile comuniste, deşi în opera sa nu va apărea nicio critică, nicio înjurătură, nicio plângere. Abia spre sfârşitul anilor '80, prin Vocea Americii, albanezii vor afla câte ceva despre înalta artă camajană, dar unii vor cădea pradă prejudecăţii cum că astfel sunt umflaţi artificial unii scriitori din exil, pentru a contracara izbânzile corifeilor realismului socialist, în frunte cu Kadare.
Discret ca majoritatea lahutarilor, Camaj va lăsa în urma-i luminoasă pe una dintre cele mai armonioase şi profunde opere poetice scrise de-a lungul secolului XX şi nu numai.
S-a stins la 12 martie 1992 în căsuţa sa de la Lengries, pierdut printre munţii străini, care-l înfiaseră fără patetism, şi va mărturisi în ultimele clipe că moare împăcat, căci Albania deja mai are un scriitor, ce va creşte după moartea lui.
Critica oficială îl tot caută pe acel scriitor nenumit.
Iar opera lui Camaj, deşi a fost editată şi comentată, încă n-a fost acceptată de anumite structuri şi clanuri ale conştiinţei literare albaneze. Graţie unei supreme „iluzii” spirituale – produsă poate de remuşcările noastre că l-am lăsat să moară fără a-i da viza spre tronul câştigat în patrie mai ales prin absenţă – sufletul lui Camaj s-a topit deja în veşnicia versurilor sale şi el este printre puţinii scriitori albanezi ce se nasc imediat după ce le deschizi un volum, trăiesc ceva mai puţin intens decât tine când îi citeşti, şi rămân mai vii decât tine după ce îi citeşti. Iată ce mărtuiriseşte el în aceste clipe, invizibil şi cumva întristat că „Nu toată viaţa este izvor de poezie: sunt împrejurări din viaţa omului, pe care acesta şi-ar dori să le uite. Imediat după ce o astfel de întâmplare-şi scoate capul în memoria omului, acesta o constrânge şi ar fi vrut din tot sufletul s-o smulgă cu tot cu rădăcini din străfundul inimii, dar nu e zis! Pe neaşteptate, amintirile neplăcute răsar unde nu te aştepţi, o imagine negativă, de pildă, o relaţie cu cineva. Iar dacă sinele acesta ce vrea să uite ceva este artist, întâmplările neplăcute se vor arăta instinctiv în creaţiile sale, în literatură, în pictură sau în sunete. Acest gen de artă pare a fi prea complicat, dar, dacă avem de-a face cu o artă autentică, totul va fi cuprins de armonie. Cu descifrarea acestor chestiuni artistice se ocupă cercetătorii, criticii şi, de ceva vreme, psihologii şi chiar vreun lingvist. Nu aparţin acestor categorii de oameni, nici ca scriitor, nici ca cercetător. Poezia mea curge din acele împrejurări de viaţă pe care eu vreau să mi le amintesc! Iată una: M-am născut într-un tărâm sălbatic, unde niciodată n-a călcat piciorul calului, într-atât de stâncos este acel tărâm. Din ce am trăit acolo între şapte şi zece ani, îmi aduc aminte de atingerea şarpelui ascuns sub frunze; simţeam clar răceala unei piei catifelate. Pe urmă, m-au dus la şcoală, după ce simţul acela al atingerii îmi intrase în măduva oaselor. În oraş, le-am povestit de sute de ori vârstnicilor mei această întâmplare, în diferite variante. Mai târziu, am aflat că se găsesc texte scrise şi pe pielea şarpelui. N-aş fi atins niciodată un astfel de pergament. După 13 ani, m-am întors în satul natal. A doua zi de la întoarcere, rudele m-au sfătuit să merg la cimitir, printre morminte, să-i vizitez pe cei care muriseră în perioada absenţei mele. M-a însoţit un bătrân despre care nu-mi aduceam aminte să-l fi cunoscut înainte. Şi fiindcă pe niciuna din pietrele noastre tombale nu vei găsi nume scrise, aveam nevoie de un însoţitor. Acesta, când am ajuns la cimitir, în loc să-mi arate: ăsta-i mormântul tatălui tău sau acela e al lui cutare, striga în faţa fiecărui mormânt:
- O-o-o-o (Cutare Cutărescu)!
Ieşind din cimitir, i-am mulţumit munteanului bătrân care-mi arătase mormintele celor apropiaţi. Supărat, i s-a-ngroşat vena din frunte:
- Cum adică, - zise, - îmi mulţumeşti pentru atâta lucru?! Doar o voce le-am trimis, domnule, nimic altceva. Să dea Dumnezeu să mă fi auzit!
Din acest episod, mi-a rămas în memorie cuvântul voce[36] care străbate vieţile una după alta. Pentru lumea de unde vin, vocea era totul, era sinonimul eternităţii, al memoriei, al cântecului... Se spune “a rămâne în voce” şi înseamnă: a nu fi uitat (de alţii - n. m.); se zice “a ieşit în voce” şi înseamnă: a devenit celebru, faimos” şi, în sfârşit, “auzi-ţi-aş vocea bună”, adică “să aud numai lucruri bune despre tine”. Emiţătorul vocii bune, al cântecului epic, era rapsodul, un om fără nume, o voce fără egal şi irepetabilă. Dacă acesta se stingea, apăreau alte 100 de voci, dar niciuna nu era la fel, căci în lumea mitului nimeni nu este nemuritor, ci doar se moşteneşte sub o nouă formă. Lumea mitului pare a fi modelul a cum trebuie să fie viaţa adevărată, viaţa în care se vorbeşte deschis despre dreptate şi nedreptate. În acea lume, în majoritatea cazurilor învinge adevărul, deşi chiar şi în inima lumii mitului se găseşte capătul iadului. Şi eu am căpătat prea târziu conştiinţa unei astfel de taine, împăcarea vocii cu semnele sau cu ceea ce sunt literele unei cărţi străvechi ce într-adevăr înveşnicesc vocea stinsă cu nu ştiu câte veacuri în urmă”[37].
Am fost deseori copleşit de dorul vocilor şi al pietrelor alpine, în străinătate, mai ales în spaţiul germanic. Am dat foarte rar de pietre mari, adevărate, dar asta nu m-a oprit, ba chiar m-a mânat, să strig fără voce:
- O-o-o-o, Martin Camaj, din care piatră cânţi?

Cifrul spaţiilor închise


Am văzut pentru prima oară Priştina în februarie 1999, cu puţin înainte de a începe războiul. M-au primit cu atâta dragoste şi generozitate, încât mi-era greu să nu cred că mă născusem şi acolo şi, printre toate favorurile ce i se fac unui copil întors în patrie după aproape treizeci de ani de absenţă, aş fi vrut să mi se dea voie să plâng. N-aveam un motiv anume şi n-aveam nici voie. Poate vroiam să particip cu plânsetul la o stare psihică şi sufletească ce i-ar fi fost fatală oricărui alt răsăritean, exorcizat cumva prin logoree, de suferinţele mai multor generaţii. Nu-mi dădeam seama cât de nesigură mi-e însăşi viaţa în acele zile şi nopţi de reîntoarcere. Am înţeles-o cu două nopţi înainte de a pleca spre Bucureşti, când maşina care mă ducea în casa unde eram găzduit s-a blocat în zăpadă şi a murit. Atunci am fost martorul unei întâmplări ce avea să mă marcheze mult timp: cinci dintre cei mai de seamă intelectuali şi literaţi kosovari ai vremii, oameni trecuţi de cincizeci de ani, s-au dat jos din maşină, m-au închis înăuntru şi au împins maşina pe o distanţă de vreo două sute de metri, iar drumul urca nebuneşte şi era un frig în care, cum glumeşte poporul, îngheaţă chiar gravitatea. Cum puteam reacţiona? Cine ar fi putut? Priştina şi toată suflarea albaneză din lume trăia ceasuri de coşmar. Războiul începuse să fie prezent, la fel cum un plânset începe să crească în interiorul inimii şi nu ştii dacă va fi plânset de bucurie, de durere sau dublu, adică de Viaţă. În fiecare seară stăteam prin fermecătoarele cafenele din Priştina, zguduit în fiecare clipă de un gând: poate aceşti oameni, majoritatea lor, copiii lor, iubitele, părinţii, eu, cu toţii, după un ceas, după miezul nopţii, dis-de-dimineaţă, vom muri. Încercam să-i fac cinste cu un coniac sau cu o cafea necunoscutului care-mi făcuse cinste cu o seară în urmă şi aflam că a fost ridicat, zdrobit în bătaie, dispărut fără urmă. Peste toate discuţiile noastre, peste versurile şi cărţile şi autorii pomeniţi plana umbra morţii, dar umbra morţii adevărate, a acelei morţi pragmatiste, lipsite de speranţă şi cu un set foarte sărac, aproape jignitor de sărac, de iluzii. Aproape în toate frazele noastre, fie ele şi cele mai mărunte, şerpuiau, uneori solemn, sunetele testamentelor. Am înţeles atunci cu o tristeţe fără margini că răul cel mai mare nu crăpase odată cu căderea comunismului. Şi am fost obligat să chem în ajutor insomnia aceea personalizată. N-o cercetasem temeinic, nici nu vroiam s-o fac. Ani de-a rândul, încă din copilărie, când frumuseţea oraşului Pogradec ne chinuia sufletele prin neputinţa de a cuprinde totul, şi vedeam în moarte o scăpare, observasem că orice necaz, orice nenorocire, ca în sala unei operaţii dureroase, mai întâi te adormea parţial. Puteam vorbi chiar de o anumită compasiune a nenorocirii faţă de noi. Înainte de a ne zdrobi, ne anestezia cumva. Şi atunci, pentru a ocoli nenorocirile care intenţionau să mă smulgă de atâta frumuseţe, începusem să stau treaz. La Priştina am izbutit să descifrez starea aceea. Refuzam mila nenorocirii, pentru a nu fi doborât de ea. A fost şi cea dintâia oară când, în miez de noapte, automate anonime au început să găurească tăcerea cumplită a Priştinei. Nu reuşeam să înţeleg cum făceau faţă la o asemenea tensiune psihică aceşti oameni, sânge din sângele meu, limbă din limba mea, viaţă din cărţile mele şi invers. Unui alt contemporan, dincolo de orice tendinţă de a mitiza sau a discrimina, i-ar fi pleznit capul, i-ar fi ţâşnit sângele din urechi. Unul dintre marii oameni de ştiinţă din Priştina, printre altele, îmi mărturisise că, în trecut, uneori, tensiunea aceasta fusese şi mai inumană. Vorbisem pe urmă despre marele discret ANTON PASHKU[38] şi eu îmi exprimasem dorinţa să-l întâlnesc. Dorinţa a fost tratată ca o metaforă duioasă, căci Pashku plecase cu trei ani în urmă. Murise? M-am simţit jenat, deşi dorinţa de a cunoaşte personal alţi autori, fie ei şi celebri, fusese întotdeauna neglijabilă în mine, ca un fel de inerţie. Nimeni nu se supăra însă că, în doar o jumătate de veac, scriitorii dintr-un mal al limbii albaneze şi scriitorii din celălalt mal se cunoşteau atât de puţin şi se citiseră şi mai puţin. Am vrut să nu plec din Priştina fără măcar un volum semnat Anton Pashku. Auzisem că era un mare maestru al prozei scurte, un avangardist, un dramaturg inconfundabil, dar nu citisem nimic din opera lui. Şi drumul celor trei volume ale sale[39], editate de prestigioasa „Rilindja” în 1986, n-a durat mai mult de o jumătate de oră. În noaptea primelor împuşcături, am deschis cartea cu nuvele şi am dat de bătrânul şi cartea sa dedicată fumului. A fost o clipă de neuitat. M-am uitat afară: pătrăţelele de lumină dispăreau. Iată, mi-am zis, somnul stinge luminile. Şi se trezea insomnia noastră ce goneşte necazul. Dar câtă insomnie era necesară? Zorii m-au găsit treaz şi cu impresia neplăcută că, insomnia acelei nopţi nu ajutase decât să ocolesc moartea personală. Acelaşi mesaj îmi fusese transmis şi de proza lui Pashku. Pentru prima oară nu mă chinuise boala profesională, setea incontrolabilă de a afla amănunte legate de viaţa autorului, cât trăise, unde lucrase, dacă fusese căsătorit, avusese copii, de ce religie era, cum murise ş.a.m.d.
A fost şi prima dimineaţă în care am înţeles cum, dacă o singură viaţă ai salvat prin citit sauprin  insomnie, toată planeta ai salvat-o.
Am băut prima cafea a dimineţii cu academicianul Rexhep Ismajli şi totul dimprejur suna normal. Şi mi-am învins jena ignoranţei obligatorii, vorbind despre ritualul tainic al învingerii terorii psihice, descoperit, codificat şi transmis discret, nouă şi tuturor celor neputincioşi cu pana-n mână, de către kosovarul Anton Pashku, domnitorul spaţiilor înguste şi deseori mortificatoare din Balcani.
Izbutise uşor, aidoma oamenilor harici, născuţi cu o misiune clară, prin descifrarea tăcerilor, prin jocuri de cuvinte şi imagini care demontează coşmarurile, prin folosirea ocultă a unor oglinzi paralele subtextuale, oglinzi care, însuşind ritmul tăcere-sunet, repetă cu o fidelitate crescândă chipurile şi măştile realităţii, până ce le transformă în porţi secrete de mântuire. 

Pământul tău e hârtia


La începutul lunii iulie 1990, după o jumătate de veac de îndurare, resemnare şi suportare a absurdului sângeros, albanezii au dărâmat zidurile ambasadelor străine din Tirana şi au cerut azil politic în aceste insule ale libertăţii. Erau cu sutele. Metaforic vorbind, ei au vrut să locuiască măcar termporar în singurele parcele libere ale propriului pământ, locuite de diplomaţi străini care, cu mici excepţii, vedeau în misiunea de la Tirana o pedeapsă. Sutele au devenit mii, când s-au suit pe vapoarele de la Durrës şi au străbătut Adriatica parcă atraşi şi călăuziţi de un vis biblic. Ajunşi în Italia, aceşti primi-marinari ai Europei Unite au fost adunaţi precum oile în stadioane, au fost dezinfectaţi, hrăniţi de sus, din elicopter, şi trimişi înapoi acasă sau împrăştiaţi prin centre de refugiaţi. Căderea de jure a comunismului era iminentă şi viitorul apropiat părea a fi mai mult un continent al contrazicerilor, decât o stare de spirit. Acest continent a fost numit mai târziu Tranziţie. Era un chin să fii lucid într-un asemenea continent, şi era probabil o crimă să te bucuri cumva că, odată cu fuga atâtor suflete, literatura albaneză, în doar douăzeci de ani, avea să devină una dintre cele mai bogate şi interesante literaturi din Europa.
M-am bucurat şi n-aveam somn. I-am putut citi atunci pe toţi marii noştri interzişi, de la Konitza la Camaj, descoperind uimiţi că ne aflam cu mult mai departe decât ne închipuisem. Era tot un fel de înaltă trădare să judeci lucid şi nepărtinitor opera unor autori ca Ismail Kadare, dar era o şi mai mare trădare să nu afirmi că cei mai traduşi scriitori albanezi de până atunci nu ridicaseră întreaga literatură la nivel cel puţin european, ci că o introduseseră în atenţia mediei mondiale.
Între anii 1990 şi 2005, din Albania au plecat mii de intelectuali, poeţi, prozatori, istorici, traducători, pictori, sculptori, actori etc. Unii au plecat ca să supravieţuiască economic, alţii – artistic. Iar unii, cei puţini aleşi printre cei nenumăraţi chemaţi, au plecat să conserve şi să salveze esenţele culturii şi civilizaţiei de baştină. Unul dintre ei este, fără îndoială, HIQMET MEÇAJ[40], născut în oraşul Vlora, pe malul Mării Ionice, la 2 mai 1944, emigrat în Grecia, întruchiparea scriitorului ce argumentează discret prin opera sa puterea retroactivă a talentului. Am aflat de el graţie internetului, spaţiu în care numeroşi mari autori de expresie albaneză şi-au găsit un pământ al făgăduinţei textuale, după ce s-a văzut clar că cenzura ideologică de altădată a devenit şi mai agresivă, fiind acum şi una economică, dar şi idolatrică, să zicem. Am aflat atunci cu stupoare că Hiqmet Meçaj era un scriitor de primă mărime, poet şi prozator formidabil, dar şi un om de o bunătate care, în lumea scriitoricească, poate fi fatală. Şi parţial i-a fost.
Într-o scrisoare trimisă de la Atena, cu o modestie incredibilă, îmi mărturisea că el, „de vreo 40 de ani stătea la propriul colţ”. Datele biografice oferite pe coperţile volumelor erau destul de zgârcite. După citirea romanului „Păpuşile pădurii” – pe care l-aş număra printre capodoperele prozei balcanice – împreună cu tata ne-am gândit să-i luăm un interviu in extenso pentru unul din numerele revistei Haemus. Am aflat atunci că Meçaj, cu mult timp în urmă, de cum s-a văzut că este cel mai talentat poet al generaţiei sale, a fost trimis ca învăţător (citeşte: deportat) într-un sat în care primarul abia aştepta să reeduce un Puşkin. Iar ca să fii un Puşkin, după părerea primarului, nu trebuia decât să scrii poezii şi să ai părul oarecum lung.
Tânărul poet înfruntă în singurătatea analfabetizantă a închisorii sale nedeclarate tot procesul spălării de creieri, toate coşmarurile fiinţei sensibile înconjurată de neciopliţi vinovaţi şi nevinovaţi, şi scapă nu doar cu viaţa, ci şi cu o mare literatură în gând. La o întrunire scriitoricească, omul care-l trimisese la ţară, fost luptător şi prozator obişnuit, i se confesează. Răspunsul poetului este dur. „Tatăl meu a participat la trei războaie, spune. Unchiul meu a fost luptător antifascist. Voi i-aţi denigrat pe ei şi pe noi, copiii lor. L-aţi condamnat la moarte pe unchiul meu; pe tata (absolvise academia militară în Italia) l-aţi trimis la puşcărie când tocmai se pensionase; pe mine (…) m-aţi azvârlit prin noroaie[41].
- Dar… sămânţa bună dă mereu fructe bune, oriunde ai semăna-o, - crede Meçaj. De atunci m-am hotărât să creez în umbră, să-mi ocup propriul colţ, să scriu rar şi să public şi mai rar, numai pentru a exista. Am un vers care mi-e crez:
Calea mea, de lumină să fie
chiar de mă va arde!
Nici astăzi nu înţeleg de ce atâta mânie ucigătoare împotriva oamenilor care-şi slujeau cu atâta pasiune patria! Trebuia să fii prea puternic, devotat, ca să nu mori ca intelectual, să nu devii propria-ţi umbră. Mulţi au fost distruşi, unii au fost desfiinţaţi de patima beţiei, alţii au fost închişi, alţii au ajuns la spitale de psihiatrie sau au suferit traume până ce s-au sinucis”[42].
Dar acel sublim şi discret noroc al marilor scriitori, cunoscând bine căile invidiei confrăţeşti, îl angajează ca profesor la un liceu seral din Vlora. Sub apăsarea şi tainicele revelaţii oferite de această lume mică, aproape mută, departe de zumzetul şi otrăvurile mediei, Meçaj descoperă esenţa şi tehnicile microlumismului[43], curentul literar şi artistic pe care-l lansează abia după stabilirea la Atena.
N-a crezut timp de nicio secundă, şi poate nici acum nu crede că este exilat. O bunătate de monah, sărăcia şi un lanţ de drame îl ajută să trăiască sufleteşte într-un fel de capsulă a dorului şi a înveşnicirii prin răbdare. „În Albania am fost ultima oară acum cinci ani, când mi-a murit mama, - mărturiseşte. Mama m-a onorat: s-a hotărât să moară cu doisprezece zile înainte ca permisul meu de şedere să expire. Astfel am reuşit s-o văd în ultimele clipe, iar ea n-a putut să mă vadă, deşi şi-a dat duhul în braţele mele. Vlora mi s-a părut un adevărat haos. Chiar şi marea fusese împărţită în parcele. Toţi prietenii mei intelectuali plecaseră, unii în exil, ca mine, alţii spre capitală. Vlora se repopulase. Peste tot mă întrebau pe mine băştinaşul: de unde eşti, bătrâne. M-am simţit mai exilat decât aici[44].
Am tot sperat că vom putea bea într-o zi o cafea la Atena, la Bucureşti, la Tirana sau oriunde altundeva. Este o cafea specială, o cafea despre care, datorită vitezei cu care se spulberă anii, nimeni nu poate fi sigur că nu s-a prefăcut în altceva. Poate este deja cerneală, una din acele cerneli care seamănă mult cu cafeaua neagră, dar şi cu lichidul ce se scurge din cărbuni. Iată cum a început să curgă cerneala de scris prin venele lui Meçaj, acum o jumătate de veac în urmă: „Trebuie să fi fost în clasa a doua. Şcoala noastră nr. 2 se afla în cartierul Muradie, lângă o moschee roşie. În jurul şcolii erau casele deja confiscate ale unor bogătaşi şi negustori. Prăvăliile lor fuseseră jefuite. Nu ştiam ce mai rămăsese înăuntru. Într-o zi, directorul şcolii mă scoate din clasă, împreună cu alţi doi elevi, ne duce la o căruţă trasă de doi cai şi ne ordonă să ajutăm căruţaşul. Acesta ne bagă într-una din fostele prăvălii. Era plină cu cărţi. Cărţi de la duşumea până la tavan. Era o adevărată hală. Ne ordonă să umplem căruţa cu acele cărţi. Ţin minte că unele volume erau atât de grele, încât abia reuşeam doi inşi să cărăm unul. Pe urmă, ne-am suit în căruţă şi ne-am distrat până la pista vechiului aeroport. Acolo am descărcat cărţile, căruţaşul le-a stropit cu benzină şi ne-am încălzit în flăcările cărţilor. Ce frumos ardeau cărţile, fără să se plângă, fără a scârţăi. Am făcut treaba asta de mai multe ori, timp de câteva zile. Tata mi-a găsit praf de cărbune pe haină şi m-a întrebat unde mă înnegrisem. I-am povestit. M-a întrebat de coperţile cărţilor şi, când i-am povestit de un bărbat cu o pălărie stranie, a strigat: Prostule, l-ai ars pe Bonaparte! M-am speriat şi i-am spus: Pe Bonaparte l-a ars căruţaşul, noi doar ne-am încălzit şi ne-am distrat în căruţă. Din acea zi, n-am mai participat la arderea cărţilor. Mai târziu, de ziua mea, tata mi-a adus trei volume ale lui Gorki şi m-a sfătuit să le citesc. Trebuie să te achiţi faţă de cărţi, altfel toată viaţa te va urmări blestemul lor! Am început să citesc aproape înfometat, mergeam la bibliotecă, împrumutam cărţi de la oameni înţelepţi. Nu alegeam nimic, important era să aibă litere şi să fie considerate cărţi. Pe atunci am început să scriu primele versuri, poate simţind că trebuie să achit datoria cărţilor arse în pista vechiului aeroport. Se pare că m-a prins blestemul lor, am devenit scriitor”.
Dar câţi indivizi n-au ars mii de cărţi, nereuşind să devină mai mult decât nişte criminali, şi ce cărţi ar fi trebuit arse, ca să poţi deveni un scriitor ca Hiqmet Meçaj?

Dispariţia pluralului academic


E absurd să foloseşti pluralul academic pentru a descrie o insomnie. Uneori, ea poate fi mai personală decât moartea sau chiar decât exilul. Opt scriitori de expresie albaneză, înălţaţi şi chinuiţi de Frumuseţe, îşi deschid în limba română pergamentele în care au stat învelite şi scrise fragmente din marea lor insomnie.
Orice asemenea apariţie într-o altă limbă, este un fel de eliberare. Datorită misticii şi puterii primordiale ale limbii albaneze, „trecerea” textelur de mai sus din muţenia limbilor de prea strânsă circulaţie la o limbă de origine latină n-a fost deloc uşoară. Ea a devenit o realitate însă, graţie unei munci uriaşe, plină de dragoste şi dăruire, depusă de tatăl meu Kopi Kyçyku.
Acest prim volum întruneşte câteva dintre perlele prozei de limbă albaneză.
Autorii sunt clasici, unii consideraţi chiar întemeietori ai prozei şi poeziei albaneze moderne. Lasgush Poradeci şi Mitrush Kuteli au studiat şi s-au format în România anilor '20-'30 ai secolului trecut.
Aidoma unui mozaic alcătuit de oameni diferiţi – cu toţii harici – în vremuri diferite, acest volum îi oferă cititorului o imagine întru totul inedită nu doar a lumii albaneze, ci şi a lumii balcanice de ieri, de azi şi de mâine, dar oglindeşte şi întâlnirile ciclice, însoţite de traume şi înălţări, ale acestor două (sau mai multe) lumi.
Desigur, Frumuseţea revelată de prozatorii albanezi nu va ucide pe nimeni, ci doar va răni un pic. Poate doar ca să înţelegem că, de câteori trăim sub Frumuseţe, nu toate rănesc şi ultima ucide, ci invers.

Bucureşti, vară 2005



[1] Abdyl Frashëri (1839-1892), Sami Frashëri (1850-1904).
[2] Lozinci ale vremii.
[3] Soldaţi pe care Imperiul Otoman îi recruta din populaţiile ţărilor supuse. Armata lor dura între 5 şi 15 ani.
[4] Se citeşte Envér Hódja, (Gjirokastra, 1908-Tirana, 1985), preşedintele Partidului Muncii (Comunist) al Albaniei între anii 1941-1985, deţinător al puterii absolute până la moartea sa (11 aprilie1985).
[5] Se citeşte Faíc Koníţa. Pentru alcătuirea acestui material am consultat şi Faik Konica: Vepra 1, (Opera 1), ediţia a doua, în limba albaneză, Editura Rilindja, Prishtina 1997.
[6] Unul dintre nenumăratele calificative primite de către Faik Konica. "C'est l'Albanais le plus érudit de l'Europe / Il t'admire toujours celui-là qui lit / O Pyrrhus Bardyli" (Rânduri dedicate lui Faik Konitza de G. Apollinaire, scrise pe coperta cărţii Essai sur les langues naturelles et les langues artificielles - capodopera filologică a lui Konitza. Caiet pentru Konitza, Tirana, 1995).
[7] Om de stat albanez care a izbutit să creeze un mic paşalâc independent, la Ioanina, unde a domnit fără a-i păsa de ordinele Porţii Sublime, până la decapitarea sa în anul 1821. Diplomat înnăscut, denumit şi „Napoleonul mohamedan”, Ali Paşa Tepelena a avut relaţii de prietenie cu multe personalităţi ale vremii, printre care şi Lordul Byron.
[8] Fan Stilian Noli, poet, istoric, om de stat, traducător (Ibrik Tepe, Turcia, 1882-Fort Lauderdale, SUA, 1965), hirotonisit preot ortodox în România, ţinând prima slujbă la Biserica Dintr-o Zi, din Bucureşti, în anul 1911.
[9] Cronique, La Vie Anecdotique, mai 1912.
[10] Apollinaire spune şi o povestioară legată de viaţa lui Konitza la Bruxelles. Un miliţian îl opreşte într-o noapte pe Konitza şi îl interoghează: Naţionalitatea? Sunt din Albania, răspunde Konitza. Unde locuiţi? Pe Strada „Albania”. Unde lucraţi? Conduc „Albania”. Miliţianul a trebuit să-l conducă la secţie, convins fiind că celălalt îşi bate joc de el. Scârbit, Faik Bey Konitza a plecat spre Londra.
[11] Nu se ştie cine a fost soţia lui Konitza, ci doar că el a răpit-o după obiceiul vechilor săi înaintaşi.
[12] G. Apollinaire, idem.
[13] Faik Konica, Vepra 1 (Opera, vol. 1), Prishtina 1995
[14] Nuvela Doctor Acul descoperă rădăcinile dramei din Mamurras, op. cit.
[15] Din Patru basme din Zulluland, 1922.
[16] Fletore për Konicën (Caiet pentru Konica, revistă specială).
[17] G. Apollinaire, op. cit.
[18] Poet, eseist şi călugăr franciscan albanez (1875-1940), autorul, printre altele, al poemului epic Lahuta Munteniei, în peste 30.000 de versuri, primul candidat la Premiul Nobel al literaturii albaneze. Opera sa a fost interzisă în perioada regimului comunist în Albania.
[19] Se citeşte Ernést Kolíchii. Mi-a fost de ajutor şi teza mea de doctorat Simţul sângeros al regăsirii, susţinută în aprilie 1998 la Catedra de Literatură Comparată şi Universală a Universitatăţii Bucureşti.
[20] Se pronunţă bésa. Tradus cu aproximaţie, cuvântul înseamnă promisiunea supremă, cuvântul dat, jurământul (bé, betím – jurământ).
[21] Se pronunţă ghiakmárria şi ad litteram înseamnă luarea (marrja) sângelui (gjaku), luarea de sânge.
[22] Duşman, inamic, adversar – alb.
[23] Se citesc: Mitrúş Kutélii şi Dhimítăr Pásco.
[24] File din viaţa lui Theofil Kostori, din Ago Jakup şi alte povestiri, Tirana 1943.
[25] Arhitect, poet, traducător, prozator şi eseist albanez, născut la Korça în anul 1934, autor a numeroase volume originale de poezie şi proză; prieten apropiat al mai multor personalităţi ale culturii albaneze. Volumul său Cu Mitruş a apărut la Editura Toena din Tirana, în 1997.
[26] Mai multe poeme ale lui Naim Frashëri – considerat de câţiva critici literari iranieni drept ultimul mare poet care a scris în persană – sunt concepute după mistica şi filosofia bektaşiilor, reprezentanţii acestei foarte interesante ramuri a Islamismului. Începând din anul 1926, Sediul Mondial al lor a fost mutat din Turcia, în Albania. Printre personalităţile bektaşiilor, un loc aparte ocupă Baba Rexheb, spirit universal, care a trăit în SUA şi a ţinut vie flacăra credinţei pe toată perioada terorii hogeaiste.
[27] MM, revistë mikste (revistă mixtă), nr. 1, Priştina, iulie 1995, p. 190-193.
[28] Se citesc: Lasgúş Poradéţii şi Lazár Gúşo.
[29] Vezi Frida Idrizi, prefaţa Operei Literare a lui Lasgush Poradeci, publicată de Editura Naim Frashëri , Tirana, 1990. 
[30] Naim Frashëri (1846-1900) considerat de mulţi ca fiind poetul naţional al Albaniei.
[31] Robert Elsie, Histori e letërsisë shqiptare (Istorie a literaturii albaneze), Editura Dukagjini, Pejë 1997, p. 315.
[32] Frumuseţe groaznic de dragă / Spaimă groaznic de frumoasă…
[33] Capodoperă deocamdată intraductibilă, Kamadeva lui Poradeci are în comun cu poemul omonim al lui Eminescu doar titlul.
[34] Se citesc Mighéni şi Milóş Ghiérghi Nicóla. Am recitit volumul Veprat (Operele), Tirana 1961, îngrijit de Skënder Luarasi.
[35] Se citeşte Martín Ţámai
[36] În dialectul gheg: zani.
[37] Vezi volumul antologic Martin Camaj, Lirika, Prishtina 1988.
[38] Se citeşte Antón Páşcu.
[39] Este vorba despre volumele Tregime fantastike (Povestiri fantastice), Tragjedi moderne (Tragedii moderne) şi romanul Oh, Editura Rilindja, Prishtina 1986, cu un studiu introductiv de Sabri Hamiti.
[40] Se citeşte Hichmét Méciai. În afara corespondenţei, am consultat volumele Păpuşile pădurii, Sinuciderea lumânărilor şi Spre Nicăieri.
[41] Convorbire cu scriitorul Hiqmet Meçaj, Bucureşti-Atena, aprilie 2005, Haemus nr. 25.
[42] Idem.
[43] În albaneză: mikrobotizëm.
[44] Idem.