 |
| A.-Ch. Kuciuk: Măști / 2010 |
- încă intraductibilă -
Moarte şi intimitate
Moartea este cel mai intim act al omului doar în măsura în care depinde întru totul de voinţa Domnului (Creatorului). Acestei legi se supun chiar şi personajele unei cărţi, deşi se afirmă că ele ar avea un alt creator. Moartea ca act şi fenomen începe să decadă, să iasă din muritor şi să-l scoată pe acesta din sistemul firesc al semnelor cu cât mai publică devine. Ea se poate transforma într-un instrument de neantizare când este hotărâtă de om, fie în cazul uciderii – individuale sau masive – fie în cel al unui accident, al sinuciderii, sau al optării pentru euthanasiere. În condiţiile actuale, sub extinderea fără precedent a cultului bunăstării, confortului şi ocolirii cu orice preţ, inclusiv cu preţul vieţii, a suferinţei, să vorbeşti despre importanţa inegalabilă a suferinţei de a înveşnici omul e aproape ca şi cum ai comite o crimă publică. Căci omul de astăzi nu vrea să fie nemuritor. El vrea doar să se simtă bine, indiferent de consecinţe, poate pentru că istoria se sfârşeşte odată cu decesul lui, iar sufletul, aşa cum a apărut în el, aşa îşi va găsi o soluţie, în cazul în care există viaţă după moarte. Rareori în alte cazuri realitatea şi metafora se împletesc şi sunt percepute ca fiind identice: suferinţa este alungată de omul contemporan, mai ales de masa largă ce vede în culturist un filosof al culturii şi în cultivat un electrician performant (de la wat). Deviza „avem o singură viaţă, s-o trăim cel mai bine, că alta nu-i” dizolvă toate principiile religioase şi morale, înlesnind re-păgânizarea planetei. Procesul pare de nestăvilit, mai ales datorită decăderii, ca să nu zic pragmatizării extreme a limbajului, care creează în timp şi spaţiu o lume virtuală ce pare mai reală decât cea adevărată, şi este însoţit de scânteile stranii ale unui umor, pe care doar Moartea o poate aplica. Moartea ca „singura lumină din iad” (Monseniorul Vladimir Ghika dixit).
Semantica stelei
Într-un cimitir bucureştean bine păzit (cu camere de luat vederi, alarme, paznici degizaţi în gropari, florari, îndoliaţi de profesie etc.), unde am şi eu o groapă, mi s-a întâmplat să văd, cu ani în urmă, un cuplu de tineri din aceia ce par a exista fără trecut, fără viitor, fără vârstă, fără serviciu, fără ambiţii certe, în afara supravieţuirii trupeşti şi carnalelor bucurii ale acesteia. Trăiau din pomeni şi ascultau toate slujbele de înmormântare. Judecând după îmbrăcăminte, puteai jura că erau soldaţii mai multor armate, un soi de mercenari atât de imnizaţi în serialele de acţiune, SF sau nu, care scăpaseră cu viaţa din fiecare război sau pace ucigaşă, păstrând de la fiecare câte o frântură de uniformă, unele chiar cu epoleţi. Doar arme nu avea. Singura lor armă era darul de a fi nimeni. Dar şi aşa nu erau chiar departe de viaţa militară. Căci i-am surprins într-o după amiază în care nu era îngropat nimeni, plimbându-se printre morminte impozante, de marmură albă, verde, vişinie, rozulie etc., printre statui şi complexe mici de flori şi lauri din piatră, dialogând cu scheletele, sau doar cu conştiinţele acestora. La un moment dat, bărbatul s-a aplecat în faţa unei tombe şi a fredonat:
„Unde e stelele tale,
Măi, mărite generale...”
Generalul respectiv n-a replicat. Poate nici nu fusese general, dar matematica eroilor rămaşi în viaţă nu făcea economie de stele. Se ştie cu cât devotament râgâie şi scuipă – oriunde, dar mai ales oricând – generaţia aceasta de inşi care smeresc elite. În acele clipe însă, râgâitul şi scuipatul păreau a sluji unei vocaţii, păreau un soi de repetiţie artistică. Poate graţie lor vocalele lacrimogene curgeau din gâtlejul anonim(ului) înflorite de o zeflemea nevinovată, greu de imaginat – şi totul părea cât se poate de normal, indispensabil chiar, printre atâtea morminte scumpe (unele încă nelocuite, ci doar rezervate, îngrijite, cioplite, cu datele naşterii încrustate) şi gropi unde în serile calde, sub nenumărate stele la care n-au ajuns militarii, nici măcar aviatorii, adormeau groparii. Era revoltător, dar nu condamnabil, căci consumatorul nu ucide pe nimeni, el doar consumă. Trăieşte pentru a consuma, se consumă pentru a trăi astfel, deşi uneori este în stare să ucidă pentru a avea ce consuma, iar alteori consumă doar pentru a nu ucide.
Se pare că aşa, în dialoguri versificate sau nu, puse pe note sau nu, liberi de constrângeri sociale, acei soldaţi supravieţuitori îşi alungau foamea şi se afirmau reciproc. Pentru că erau încă în viaţă. Iar moartea avea să-i răpească într-o zi ca pe toţi ceilalţi muritori, indiferent de grade, intelect, talente, dregătorii, poveşti intime, amănunte biografice etc., dar, moştenitorii viitori ai dialogului n-aveau ce să pronunţe în faţa mormintelor lor, pentru că nimeni sau aproape nimeni n-avea cum să-i fi cunoscut, doar dacă activitatea lor avea să devină cumva o nouă profesie, de nişă, tip „cântăreţi la morminte / corişti ai smereniei târzii...”. Viaţa lor avea să fie consumată în anonimat, precum viaţa celor mai mulţi consumatori de presă şi anonimat. Poate din această cauză, cu ajutorul constant al presei acestor trei decenii, consumatorul poate avea orice, dar nu şi milă, compasiune adevărată, sau, mai exact: el poate avea orice doar în detrimentul milei şi compasiunii autentice. Cât timp o dramă nu-l atinge direct fără să-l facă oarecum celebru, fie şi pentru câteva secunde la ştiri sau în pătrăţelul unui ziar, el simte totul ca într-un film, iar fiindcă orice izbândă şi strălucire a vieţii unor celebrităţi nu-l ating direct, pentru a-i adânci anonimatul, le simte ca pe ale lui.
Conspiraţia lor împotriva Morţii, dar şi invers
În ultima vreme, odată cu publicarea normelor europene de înmormântare, jurnalişti ce se cred soli ai vieţii şi ai lucidităţii (citeşte apoeticii) acesteia au pornit un atac violent, deşi la prima vedere doar băşcălios, un soi de dispreţ intelectual sau aristocratic faţă o comunitate necioplită, tribală, împotriva Morţii. Şi ca să iasă învingători, nu şi nemuritori, se zbat să se dezintegreze din spiritualitatea balcanică, în care respectul faţă de actul morţii – ca o trecere spre Existenţa desăvârşită, dincolo de conjucturile catharsis-ului numit deseori soartă, istorie, geopolitică, lanţ de pedepse şi neputinţe ş.a.m.d. – ne deosebeşte încă de restul continentului, unde legalizarea euthanasiei şi, în curând, probabil şi a sinuciderii, scufundă omul într-un neant ce se prezintă drept „îndumnezeire” laică. E clar: ca să creşti preţul vieţii, trebuie să micşorezi valoarea Morţii. În Balcani, Moartea a slujit tradiţional ca o posibilitate de a (re)strânge rândurile, gândurile şi sentimentele comunităţii, de a le armoniza în funcţie de dramele sau fisurile produse de extinderea aşa-numitei modernităţi, de a privi mai blând, într-o perspectivă cât se poate de spiritualizantă, dacă nu duhovnicească, viaţa, vieţile, caracterele, limbajul, de a-i accepta pe ceilalţi şi mai ales pe celălalt aşa cum sunt în cele mai frumoase clipe ale lor, adică: muritori, smeriţi, pocăiţi, zguduiţi de propria neputinţă care nu poate fi decât o revelare a atotprezenţei lui Dumnezeu, cu o înţelegere de vârf, întru totul individuală, irepetabilă precum sufletul respectiv, a echilibrului dintre a fi şi a avea.
Evident, din ce în ce mai puţin oameni se gândesc azi la Moarte ca la un act real, ce va veni la un moment dat, de neocolit, iar la diminuarea gândului la Moarte a contribuit din plin iluzia televiziunii, apariţia şi întărirea acelui spaţiu real şi ireal, a acelui ca-n filme, prin care ne este prezentată şi oferită de trăit însăşi Viaţa. Moartea pare un simplu instrument cinematografic, din ce în ce mai a altora, pentru alţii, pe când inactivitatea consumatorului în faţa televizorului şi a internetului imită veşnicia. Ochii acestei veşnicii nu pot accepta că riscurile de a muri s-au însutit, că moartea este din ce în ce mai reală, deşi preţul vieţii a scăzut drastic şi devalorizarea aceasta acoperă moartea cu un voal gros de virtualitate. Treptat, intenţia de a micşora preţul Morţii a făcut să scadă valoarea Vieţii. Paradoxul nu e singur. „Imposibila” şi de-tv-moarte este chemată frecvent la orice scârbă, dezamăgire, ratare, eşec individual – la fel de intim ca decesul – este chemată sau imaginată în spirit de evadare temporară sau definitivă, de la sine, deseori fără a conştientiza chemarea, ceea ce, în condiţiile secularizării întunecă prezentul şi înfrumuseţează (de fapt: cosmetizează) viitorul potenţial al ieşirii din trup. Dar unde poate ieşi ceva ce nu este undeva?! Căci oamenii de azi, aproape în unanimitate acceptă că nu sunt în apele lor, că toţi ceilalţi nu sunt în fire, nu sunt în stare, nu sunt... Lor nu le e bine în singurătate, dar aderă la convingerea sartreană a „iadul sunt ceilalţi”. Ceilalţi, aşadar, ne ajută să nu intrăm în iad, dar în absenţa lor, în singurătate, acolo unde nu mai e loc pentru nimeni, nici pentru Dumnezeu sau pentru o rugăciune, se află un alt iad. Şi este atâta materie în jurul omului şi mai ales în el, încât ieşirea din trup mulţi o văd ca pe o intrare într-un alt trup, mai cald, mai confortabil, ferit de suferinţă, mai potrivit, mai bun – răsplată pentru îndelungata rezistenţă şi înfruntare a acestui prezent. Trăim (or not!) în epoca lipsei de loc, de spaţiu vital. Nimeni nu-şi găseşte locul, dar din ce în ce mai mulţi indivizi nu supravieţuiesc decât pentru a rupe fie şi o bucăţică din spaţiul altuia, care, la rândul lui, merită orice, uneori chiar şi dispariţia fizică, dar nu tot spaţiul/locul pe care-l ocupă. Se trăieşte într-o frământare de fiinţe dezmoştenite pe nedrept, fiecare simţindu-se asediat de uzurpatori ce şi-ar da moartea pentru bucăţica sa de spaţiu.
Cu mare greutate, poate doar la acea clipă dublă, pe jumătate în viaţă, pe jumătate în cealaltă viaţă, unii s-ar încrede în paragraful rostit de Sfântul Antonie cel Mare, potrivit căruia: ”Dintre cei ce se află într-o ospătărie, unii închiriază paturi; alţii neputând avea pat şi dormind pe jos, sforăie nu mai puţin decât cei ce dorm în pat. Şi aşteptând măsura nopţii, dimineaţa toţi se duc, lăsând paturile ospătăriei şi luând numai lucrurile lor. Asemenea este şi cu toţi cei ce vin în viaţă: şi cei ce au trăit cu puţine şi cei ce au vieţuit în slavă şi bogăţie, ies din viaţă ca dintr-o ospătărie, neluând nimic din desfătarea şi bogăţia vieţii, fără numai faptele lor, bune sau rele, săvârşite de ei în viaţa lor”. În altă ordine de metafore, omul contemporan practică evadarea multiplă crezând-o drept rezistenţă, supravieţuire, învingere ciclică a realităţii duşmănoase, antiumane. El se află într-o altă realitate, dar se crede în această realitate, aidoma unui soldat ce stă încuiat într-un buncăr, într-un anumit război, şi vrea decoraţii pentru sacrificiile depuse în afara buncărului, ba chiar într-un cu totul alt război.
„Numai pentru tine, noi...”
Televiziunea şi presa scrisă îi oferă consumatorului (soldatului) o cantitate imensă, statistic imposibil de asimilat, de informaţii, date şi argumente ca să-l menţină în formă, în starea de „încă-i bine – poate fi mereu aşa, doar pentru tine, dar doar prin noi”. Oferta este structurată pe mai multe nivele de limbaj, culori, sunete şi mesaje ce vin odată cu o gamă prea bogată de drame, tragedii, glumiţe, -filii, absurdităţi, curiozităţi, mistere, crime descrise cu lux de amănunte, acte de violenţă publică şi domestică, sexuală, instituţională, politică, istorică ce atacă mereu şi doar pe ceilalţi. Prăbuşirea altuia întăreşte şi sistematizează treptat confortul insului. O bucurie întunecată creşte astfel în lăuntrul consumatorului, îl face poate fericit, ferit de necazuri, rege al mijlocului, nici printre anonimi pe care soarta îi striveşte ca pe nişte nimeni (poate asta şi merită), nici printre celebrităţi pe care soarta îi zdruncină pentru prea-confortul şi bunătăţile de care s-au bucurat, în frunte cu gloria (poate asta merită din clipa în care absorb noroc din nenorocul altora). Consumatorul n-ar da pe nimic liniştea şi siguranţa pentru care au plătit şi plătesc deja alţii. El rămâne un spectator, pe care Moartea îl va lua în taină, nu pe ecran, şi nimeni nu se va simţi mai spectator ca el, de vreme ce moartea lui nu va afecta decât un cerc din ce în ce mai restrâns de inşi. Pe undeva, filozofia spectatorului perfect ar suna aşa:
Grozăviile voastre m-au menţinut fericit /
Dispariţia mea nu m-a făcut nefericit...
Spectatorul (consumator de presă, soldat dintr-un alt război etc.) este extrem de inactiv ca fiinţă, dar are dreptul să-şi exprime părerile, deseori în direct, prin telefon, fax, e-mail, sms, prin comentarii pe internet, sub diferite nume de cod, pseudonime, nick-name-uri sau chiar numere. El este antipodul unui monah, practicând anonimatul negativ de tip „eu condamn lumea pe care o distrugem împreună, şi nu mă bag, şi astfel contribuţia mea la distrugerea planetei este ca (şi) în filme, ca şi inexistentă, mai ales că eu îmi exprim dezacordul cu starea actuală a lucrurilor”. El nu scrie cu vreo plăcere deosebită despre starea actuală a sufletelor, poate pentru că nu operează decât cu lucruri, pentru lucruri, întru lucruri. Nu întâmplător, la nivel de limbaj, s-a intrat deja sub domnia lui ca-şi, ce reprezintă nevoia de înnobilare prin păzirea gramaticii şi agramatizarea (insesizabilă a) fiinţei.
Zi şi noapte, cu excepţia răstimpurilor când se întrerupe curentul, cablul, bateria celularului, sau în timpul somnului fiecăruia (deoarece când eu dorm, alţii rămân neclintiţi pe poziţii de inactivitate), semeni celebri sau necunoscuţi se prăbuşesc, iar eu pot urmări ca-n viaţă, dar în film, pas cu pas, prăbuşirea lor. Orice pas mă separă de dramele lor, de dramă în general, întărindu-mi siguranţa şi chiar fericirea. Sinucideri, violuri, morţi suspecte, accidente, alunecări de teren, atentate, incendii, apariţii bizare, cutremure, cam tot ceea ce nu mă atinge direct, ci doar ca-n filme, toate dovezi indubitabile ale fragilităţii acestei vieţi şi ale celor ce nu renunţă la spaţiul furat mie, se zbat şi reuşesc să convingă că noi, consumatorii, ca şi consumatori, avem putinţa de a le controla, mai întâi prin cunoaştere (căci „un om bine informat este un om puternic”, avându-şi asigurată prin constituţie dreptul la informare, deci la putere), cu ajutorul dezinteresat sau interesat, dar corect, al celor ce ne informează la timp aproape real despre ele, fiindcă cel ce informează deţine o mai mare putere şi siguranţă, iar acestea pot fi împărţite, achitate, în rate sau cash, ba pot fi chiar sprijinite din anonimat prin neimplicare, sau prin implicarea de înţelept prin telefon, comentarii etc. Asta până când va veni momentul dispariţiei acelui „ca-n” şi evenimentele vor fi una şi acelaşi lucru (nu suflet) cu informaţia despre ele (însăşi).
Şi stelele mor într-o zi
Astfel decurg treburile într-o societate ocolită de toate utopiile posibile, atacată de toate elementele ce nu mai pot deveni utopii productive, străduindu-se să transforme viaţa în film şi filmul în viaţă, cu scopul de a clădi din aceasta o utopie finală, de neînlocuit, dar şi veşnică. O societate care dovedeşte prin orice moleculă de viaţă publică şi de publicitate cât de neînsemnat a ajuns să fie în realitate consumatorul care, susţinând prin inactivitate contextul, se simte din ce în ce mai important.
Stelele mor într-o zi. Stelele muzicii, ale teatrului, ale literaturii, ale vieţii publice. Iar atunci puhoiul de ochi, urechi, microfoane, obiective, condeie, cantităţi considerabile de plumb, cerneală şi eter se îngrămădesc precum leacurile în jurul unei răni, fără a accepta cumva că, la nivel moral şi uman, pot juca rolul unor bacterii mortale. Vieţile ce par frumoase, în mentalitatea consumatorului, nu pot beneficia decât de morţi urâte, ciudate, şi foarte rar frumoase, dar oricum mai puţin frumoase decât viaţa respectivă. Asta ca vieţile urâte, grele, anonime, să poată beneficia de morţi înalte, uşoare, la fel de pilduitoare. Consumatorul este deja structurat să nu creadă că intimitatea şi irepetabilul Morţii se desfăşoară tocmai prin anonimizarea muritorului, prin creşterea (nu reducerea) până la ultima stare de a fi (fost) doar un om, un suflet, dincolo de grade, termeni etc. Anonimitatea îi uneşte pe toţi, iar nivelul de lumină al fiecăruia îi separă. Se poate afirma că iadul sunt întunericul meu unit cu al altora şi nu lumina sau întunericul lor ce mă întunecă prin frustrări, masochism al orgoliului şi invidii mărunte, care oricum n-au fost altceva, ca şi eu să fiu un altul.
Odată înfăptuită, Moartea celebrităţilor este absorbită de ca-n viaţă şi ca-n filme de presă şi începe să hrănească consumatori. A întrebat, oare, cineva: dacă viaţă tot nu avem, cum de ne hrănim cu moarte?! Unde e acu banii tăi, gloria, aplauzele, premiile, decoraţiile, hainele scumpe, accesoriile, vorbele de duh, scandalurile, fanii tăi?! Nu mai e. Toate s-a făcut praf şi pulbere, ca şi-n filme. Acu numa eu-s. Amănunteţe intervin şi joacă un rol dublu: evidenţiază irepetabilul, pe fondul filozofico-antropologic al comunului – şi invers. Deci, tot un imn ridicat neantului, deşertăciunii, neantizării. De aici şi convingerea că trebuie să trăieşti tot ce poţi când poţi cum poţi mai intens, că viaţa nu-i film, iar filmul, în funcţie de împrejurări, nu-i tot timpul viaţă. Iar cei care au trăit-o binemersi, nu mai au dreptul la intimitate, la anonimat, pentru că au luat din timpul „nostru”, din anii „vieţilor noastre”, hrănindu-ne, ce-i drept, cu ce ne trebuia, dar acum nu ne mai pot hrăni decât cu amănuntele dezvăluite de Moarte. Logica e imbatabilă: aşa o păţesc toţi cei care se hrănesc cu viaţă, ajung să ne hrănescă pe noi cu moarte. Ei n-au fost chiar oricine, ca majoritatea noastră, iar noi nu devenim prin dispariţia lor ceea ce au fost ei şi noi n-am fost şi nu suntem şi se pare că nu vom fi niciodată. Şi pentru a umaniza legendele locale şi/sau globale, alţii ca noi vin să-şi aducă aportul: rude, vecini, colegi de breaslă, trecători, fani, adversari „pe plan estetic şi/sau profesional”, aducând din belşug date, unele incontestabile, altele contestabile, dar fermecătoare, despre cât de omenoşi sau dificili, misterioşi sau transparenţi, modeşti sau orgolioşi (se zice conştient de propria valoare), afectuoşi sau distanţi ş.a.m.d. au fost în timpul vieţii. Restul (sau întregul) poate fi urmărit la televizor, inclusiv apariţia unor monografii, a unor memorii, a unor documente sau date ce vor schimba percepţia publicului despre răposaţi, organizarea unor întruniri de aducere aminte, a unor festivaluri şi/sau premii ce le vor purta numele... Acestea lucrează pentru neant, dar nu răsar din neant. Numeroase personalităţi publice, volens-nolens, dar mai mult volens, îşi trăiesc vieţile în văzul spactatorului, în extremă transparenţă, să zicem, iar când trăieşti astfel rişti să devii incapabil a muri în intimitate, pentru că o viaţă pentru toţi este viaţa nimănui, ea se îndepărtează şi Îl îndepărtează pe Dumnezeu, şi unii, cu toată gloria antumă şi postumă, din nefericire, chiar n-au parte de o moarte firească. Pentru toţi asta este în regulă, doar pentru sufletul respectivului – nu.
Rămăşiţe
Într-un autobuz de tranziţie, ca de obicei plin până la asfixiere a metaforelor şi a eventualelor parfumuri, în zumzetul deprimant al unor celulari ce o duc într-o singurătate celulară, încât vorbesc ca şi cum ar fi singurii supravieţuitori şi singuri în întreg universul, acum ceva vreme, am fost absorbit şi eu în acelaşi univers şi am auzit, împotriva voinţei şi dorinţelor, o relatare ca-n filme. Tocmai murise într-un accident de avion preşedintele unui stat. Specialiştiii căutau rămăşiţele rămase. Călătorul necunoscut avea o dezbatere înţeleaptă cu un prieten nevăzut.
- Ce să mai găsească, măi... – insista, desfiinţându-i celuilalt toată poetica. Nişte bucăţi de fier acolo, vreo aşchie de copac, vr’un cui de cataramă, ca să aibă şi ei ce îngropa...
Era cu neputinţă să nu-mi aduc aminte de expresia lui Toma de Kempis, „De câte ori am ieşit afară, m-am întors acasă mai mic”... De câte ori am urmărit ca-n filme prăbuşirea cuiva, n-am fost în mine, nu mai ştiu ce şi/sau cine a fost în mine în locul meu, căci eu eram afară, în viaţa/filmul altuia, eram spectator, nu protagonist, personaj, nu persoană, sau invers.
Şi mulţi nu mai au unde să se întoarcă. Astfel, cu ei afară şi împrejur, urmărind ca-n filme prăbuşirea altuia, n-am mai urmărit ca-n viaţă şi nici ca-n filme propria decădere. Poate pentru că nu era încă filmată.
Revista ComunIQue nr.6-7, nov. 2010
