Academia KULT - Premiul ”Cea mai bună carte / Cel mai bun autor” 2015
 |
La 7 noiembrie 2015, la Palatul Congreselor din Tirana, în cadrul
Galei transmise în direct de Televiziunea publică Albaneză, prestigioasa Academie
KULT a premiat 13 artiști albanezi din diferite domenii ale artei. Premiul „Cartea
/ Autorul Anului” i-a fost acordat scriitorului bilingv Ardian-Christian Kuciuk
pentru romanul „Home”, publicat în 2014 de Editura PA din Prishtina.
Scris la București în limba albaneză (2005), romanul ”Home” urmărește
soarta unui refugiat albanez din anii '90 care călătorește cu pașaportul unui necunoscut
decedat de mult și care, în urma unor întâmplări petrecute într-un spațiu
dublu, real și metaforic, este ucis în mod misterios. După înmormântare,
confrații încep să rememoreze cuvintele, poveștile, dramele și glumele lui Home
Çkena (porecla protagonistului, transformată de autor în nume, este o
salutare în dialectul
gheg și înseamnă Ce faci / Ce noutăți mai
sunt) neputând ieși din dilema dacă Home a existat doar în imaginația lor,
sau și aievea. Persoana reală nu figurează nicăieri în acte, deși multă lume
l-a cunoscut, iar ca personaj se găsește în manuscrisul romanului ”Home”.
Cartea unor generații care ‘nu mai au unde să se întoarcă, dar au când să se întoarcă’ (A.-Ch. Kuciuk),
”Home” (titlul face indirect referiri și la
Acasă, Ființă, Pământ al Făgăduinței, Limbaj) a fost primită cu entuziasm
de critica literară și de cititori, stârnind numeroase interpretări. ”În acest roman – scrie Revista Kuvendi din SUA – protagonist este Soarta omului. Celalate personaje sunt
cititorii cărora le rămâne să-și aleagă soarta. (...) Să ne cutremurăm, căci
acest roman este ADN-ul memoriei noastre. Al memoriei în trei timpuri: ne vom
aminti, vom fi amintiți și alții își vor aminti de noi… Scriitorul îi face loc
cititorului în casa lui spirituală, în timp ce el intră și locuiește fie și temporar în noi. Și cititorul simte ‘greutatea’ noului locuitor. Poate din această cauză, pe parcursul
romanului ‚Home’ te simți cititor, personaj și autor în același timp”.
”Metafizica descrierii aduce aici un stil și o
figurativitate literară perfecte, o vibrație subtextuală care-ți face și mai
tristă durerea decesului personajului Home, acesta din urmă purtând toată
greutatea exilului. Personajul Home, acest Don Quijote evadat, și acest trist
Jozef K. al Balcanilor deja va fi cioplit în cerurile universal ale
literaturii”, scrie jurnalista Dhurata Hamzai în TemA.
Într-un interviu acordat presei după prezentarea romanului la
LiteraturHaus din Berlin, Kuciuk a afirmat că, pentru el, romanul este și „Mutarea unei cantități de istorie și
geografie la o calitate de memorie și metaforă. Cu preț de sânge, dar și de cerneală”. La întrebarea dacă în roman domină elementul autobiografic, autorul a
răspuns: „Cred că este doar durerea
cruntă a dezrădăcinării și a obligativității ca, pentru nu se știe cât timp,
îți vei vorbi singur limba maternă. Și
fiincă nu mi se publicase încă nicio carte, la început eu nu doar vorbeam, ci
și scriam singur, ceea ce a adâncit atât de mult durerea, încât poate mi s-a
dăruit dreptul să scriu și în numele celor ce nu scriu, cum este Home Çkena”.
Academia KULT este singura instituție albaneză care acordă anual premii în cultură, indiferent de țara în care trăiesc laureații, creând deja o tradiție admirabilă și demnă de urmat.
HaemusPress, nov. 2015
Prof.univ.dr. Ardian Kycyku: „Limba tărâmurilor, tărâmurile Limbii” - studiu
„Limba tărâmurilor, tărâmurile Limbii” (Literatura, limbile, eul scriitorului. Experiența personală a scrierii în două limbi)
Academia de Științe a Albaniei, Conferința Științifică Internațională ”Literele albaneze și celelalte limbi ale literaturii”, Tirana, 9.11.2015
Metafora şi poeticul în societatea „Sport” (Eseu)
În esenţă, Metafora este un mod de a citi o lume printr-o altă lume, sau doar prin câteva elemente-cheie. Graţie Metaforei, poţi găsi cheia virtuală care deschide o uşă reală, poţi găsi uşa virtuală care te introduce într-un spaţiu visat, poţi accesa medii şi chiar fiinţe fără a te mişca din loc. Un cuvânt-cheie valorează aici incomparabil mai mult decât o cheie – și aceleiași scări de valori se supun ușile, casele, cărțile, oamenii. Metafora poate fi considerată timpul magic pentru un spaţiu şi spaţiul magic pentru un timp.
O gramatică a exilului - eseu
"Dacă eşti
cumva exilat, va veni pentru tine un moment de muţenie şi simţ acut al
nimicniciei. Vei avea impresia că tot ce se poate spune despre exil a fost deja
rostit, scris, filmat, pictat, jucat pe scenă, mereu de alţii, mereu pe pielea
ta. De fapt, nu ai vreun motiv convingător să spui ceva, dar cu atât mai puţin
ai vreun motiv să taci. Tocmai se încheie, cred, exilul individului, şi începe
cel al numelui. Înţelegi că, într-adevăr a pleca înseamnă a muri un pic, dar a
te întoarce (acum) înseamnă a muri un pic mai mult. La un moment dat, am ajuns
la concluzia că „Exilul nu este o boală,
dar nici de vindecat nu se vindecă vreodată”, nici măcar după moarte – şi
asta fiindcă din exil au ieşit nişte cărţi, nişte mărturii, nişte amintiri
speciale, iar în sine, pentru tine, exilul a fost, din prima clipă, acest pod
şi chiar mod de a înainta, ce leagă lumea de undeva cu lumea de dincolo.
Privit dintr-un colţ părăsit de metafore, boala respectivă ar palpita între cea
mai nobilă schizofrenie şi cel mai productiv autism".
”Sunt şocat să văd cum creşte kitsch-ul în urma mea...” Despre romanul ”Epocalipsa”
 |
| Epocalipsa, Librăria Syntagma, Galeriile Titan, București |
”Epocalipsa” de Ardian-Christian Kuciuk, Editura Librarium Haemus, 2014, 96 pag. Io şi Yo. Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Prin acest roman, Ardian-Christian Kuciuk (n. 1969) ne transpune în acea perioadă de limită, de metaforă, de preludiu al morţii, când totul se diminuează şi se estompează, chiar şi numele sunt prescurtate până aproape de descărnare/sfărâmare. Şi totuşi, morţii se îngreunează, poate – cine ştie?! – cu excepţia celor care trec direct spre tărâmul metaforelor („Slăbim şi ne îngrăşăm degeaba. Că tot vom deforma oasele sărmanilor ce ne vor căra spre groapă. Asta în cazul în care nu dispărem pur şi simplu, sau dacă nu ardem în vreun incendiu, rămânem scufundaţi în vreo apă... Vorbesc la propriu, nu te gândi la metafore. În ce mă priveşte, am împlinit atâtea înfrăţiri de cruce, încât voi cântări mai puţin.”). Până să se aleagă praful şi pulberea, ceea ce nu ar fi totuşi un semn al Apocalipsei, ci numai al Epocalipsei, să ne curăţăm spaţiul de praf şi memoria de tot ceea ce e inutil: „Cine ar fi vrut să moară după atâta uitare controlată?! Întrebarea e la fel de captivantă, spuse Io. Cine poate muri după atâta memorie curăţată?!” (…) „Cu o zi înainte de a sosi meşterii, Io s-a plimbat îngândurat printre lucrurile, mobila, bibelourile, hainele şi cărţile din casă. Uneori ridica sceptrul şi dădea jos câte o chestie care se spulbera, sau doar sărea pe parchet.
– Sunt şocat să văd cum creşte kitsch-ul în urma mea, – zâmbea Io. Până astăzi eram convins că vârsta dizolvă parfumul tare al gustului ales. Bătrâneţea acceptă mai multe lucruri inutile, ba de duioşie în general, ba de lene, ba de deşertăciune... Acum observ că maturitatea mi-a umplut casa cu kitsch-uri. Uită-te şi tu: o sirenă”.
Praful ce se depune şi pe cele uşoare, şi pe cele grele, devine semn al uitării, dar şi al apropierii de esenţe, de sceptrul din mâna celor care trec dincolo ori de „briciul înfrăţirilor”, singurul semn vizibil al moştenirii de odinioară: „Yo era trează, cu ochii închişi. Era atât de uşoară şi plăcut parfumată, încât Io putea jura că ea e trează în cele două lumi simultan. Nu trebuia să te las să te lupţi cu praful, adăuga Io. Atâtea cărţi inutile, atâtea reviste, ziare, hârtii, haine învechite. Dacă le fierbeam, cred că ieşea din ele un lichid mortal, o armă biologică, ceva. Nu ne cere nimeni să facem lucruri supraomeneşti, dar uneori, în timpul acestor anotimpuri de curăţenie, mi s-a părut că misiunea asta a noastră este strict umană, nu are binecuvântare. (…) Şi ca să învingem prezentul ce părea fără capăt şi fără sfârşit, în acest răstimp am citit şi răsfoit atâtea cărţi proaste, am mâncat prin fast food-uri, am băut ce ne-a ieşit în cale, ne-am destrăbălat, ne-am atacat ficatul, rinichii, inima, maţele, oasele, nervii, în frunte cu creierul, că acela e de bază în momentul de faţă. Am dus viaţă de năpastă, cum zice romanţa, dar de o năpastă strălucitoare. Foc de artificii a fost, dar Dumnezeu ştie dacă a fost mai mult foc, sau artificii. Noroc că, pe parcurs, exact ca şi cum am fi avut un sfert din vârsta noastră, sau mai puţin, am dat uitării colegi şi prieteni, rude decedate şi încă vii, întâmplări-cheie şi neant. Uneori – sau ţi-am spus?! – îmi aduceam aminte de tribul acela primitiv care credea că sperma este un lichid otrăvitor ce se poate aduna în creier şi poate ucide.
– Da, da, mi-ai spus. La un moment dat li s-au scurs creierii, căci n-au mai avut spermă, şi erau trişti.
– Ei, a fost literatură povestea aia. Cum să fie ei trişti că nu-şi mai pot absorbi creierii înapoi din natură, cu puţa pe post de furtun, când nu mai au creieri?!”
Dihotomia greu / uşor poate fi împăcată cu destulă uşurinţă: „A spus-o unul dintre părinţii pustiei, dacă nu greşesc. Omul se uşurează când Dumnezeu îi dă ceea ce i se potriveşte, şi se îngreunează şi se lasă în jos când lipseşte ceea ce i se potriveşte.”
Fiecăruia i se potriveşte, biunivoc, numai moartea lui, dar uneori dragostea şi înfrăţirea pot înfrunta orice limită, chiar şi cea a capătului hărţii destinului: „Io şi Yo începură să plângă, dar fără a fi trişti, nici prea fericiţi, ci doar vii şi copilăreşte frământaţi; ninsoarea se înteţise, înghiţind vocile şi mirosurile necunoscuţilor care cântăreau din ce în ce mai mult, ca şi cum s-ar grăbi să devină ţărână peste Io şi Yo, iar acum mă aşteaptă mama, tata, bunicii, se îmbărbăta Io, mă aşteaptă şi iubirea vieţii mele, şi copilaşii pe care îi vom face, şi ei s-au spălat bine pe mâini, s-au îmbrăcat de nuntă sau de Paşti, şi se roagă ca eu să ajung cât mai repede. Căci eu am briciul. Şi ne vom tăia fiecare câte o linie frumoasă pe palmă, spunea Yo, lângă încheietură, acolo unde se termină harta destinului, şi vom bea din sângele unul altuia, sau din acelaşi sânge, şi asta nu va fi chiar nimic.”
Eugenia Țarălungă, Viața Românească, Nr. 5-6 / 2015
În loc de veșnicie (teatru)
”Un
bătrân se uită pe plic şi spune:
- Lucrurile decurg ca într-o ghicitoare ce se încheie cu
vărsare de sânge, sau cu moartea celui mai norocos. Vânătorii fericirii sunt
posedaţi de o lăcomie care deseori e numită viaţă sau trai… Ei cred că norocul
bun sau capacitatea de a iubi este o culoare, o aromă, un sunet, un lucru, un
organ etc., şi poate fi însuşit, poate fi smuls din fiinţa purtătorului exact
cum se poate smulge o floare, o rădăcină sau o măsea. De ce,
oare, oameni invizibili? Poate fiindcă nimeni nu-i mulţumit de ceea ce are.
Nici de ceea ce n-are. Ţin minte cum unul dintre vânătorii fericirii mi-a
mărturisit odată… În armată, mi-a zis, ca să pot mânca supa mea mizerabilă, ca
nimeni să nu-şi bage nasul în supa mea, eram obligat să scuip în ea. De-aia
sunt azi atât de imun…”
Plagium (eseu)
Un
şir de paradoxuri*
 |
| Foto: A.-Ch. Kuciuk, 2015 |
În
terminologia de specialitate, drepturile
de autor prezintă ansamblul prerogativelor de care se bucură autorii cu
privire la operele create. Este vorba despre opere care întrunesc toate
condiţiile de a fi considerate originale,
alias opere cu un grad foarte scăzut de
preluări, reformulări, replici textuale dezvoltate potrivit principiilor
mitopoesis-ului. Originale sunt şi operele care, sprijinindu-se, sau
inspirându-se de opere anterioare, din culturi şi limbi diferite, semnate de
alţii, devin deschizătoare de drumuri, puncte de referinţă, în literatura şi
mentalitatea umanităţii (e suficient să amintim de “Faust” al lui Goethe). Din
acest moment, graţie dimensiunii şi impactului operelor respective, ele devin
simultan proprietate a tuturor cititorilor şi imune faţă de orice plagiat. Dar
asemenea opere, calificate capodopere,
sunt din ce în ce mai rare, mai ales în epoca înaltei tehnologii în tipărirea
şi difuzarea informaţiei cultural-artistice. Surplusul de informaţie aplicat de
presă devastează neîntrerupt conştiinţa cititorului, o umple de date
nefolositoare în esenţă, superficiale, uşor de uitat, consumatoare de timp
activ prin inactivizarea cetăţeanului în faţa calculatorului sau a
televizorului, şi astfel judecăţile de valoare privind operele şi capodoperele
decad la nivelul patetismului ieftin – care se prezintă deseori idealism – şi
al agitaţiei proprie marketingului.
Ghid [Film de scurt metraj]
 |
S i n o p s i s
Tănârul poreclit N.
N. (alias Need Nothing) trăiește într-un
bloc vechi, lângă un bătrân mereu înarmat, o tânără senzuală și o bătrânică
semi-oarbă. Singurătatea fiecăruia a creat în timp un scenariu ciudat care zilnic se
poate încheia cu una sau mai multe morți.
L o g l i n e
Tânărul
N. N. riscă să fie ucis doar pentru că ajunge acasă, într-un bloc în care
locuitorilor parcă nici moartea n-are ce să le mai ia. O dragoste la fel de
posibilă ca moartea îl așteaptă tot zilnic, la câțiva pereți depărtare.
- N. N. (alias Need Nothing – Tânăr împlinit al zilelor noastre, extrem de informat, îmbrăcat şic, la un pas cu orice nouă revelaţie a tehnologiei
- Bătrâna Aproape Oarbă care vrea să traverseze o străduţă unde nu trec de mult maşini, căruţe, ghinioane
- Bătrânul înarmat – care abia aşteaptă să-şi apere spaţiul intim chiar cu preţul morţii (altuia, oricui)
- Tânăra Senzuală – petrece ceasuri frământate în faţa oglinzii, în faţa ferestrei şi în spatele uşii, aşteptând dragostea vieţii
- Un Domn care se prinde de necunoscuţi pentru a traversa, zilnic, la aceeaşi oră, în amurg, o stradă aglomerată dintr-o metropolă
I.
1.
Interiorul unui bloc învechit. Scările sunt de marmură. Uşile apartamentelor au fost cândva foarte scumpe, iar dincolo de ele se simte că au trăit familii nobile, sau cel puţin bogate / parvenite.
2.
Privirea numără câteva vizoare (în unele limbi numite ”ochi magici”). Se văd frânturi de locuinţe – de afară, şi frânturi de întuneric – din interior.
Din vizoarele uşilor ies şi se întind pe pereţi cercuri slab luminate.
3.
Dincolo de vizorul unei uşi, Bătrânul Înarmat îşi pregăteşte arma. Camera, mobila, hainele sunt ponosite şi transmit o lungă frustrare fără leac.
4.
Dintr-un alt vizor: Tânăra Senzuală își face duş în spatele unei perdele transparente cu flori de câmp şi peşti multicolori.
5.
Need Nothing iese dintr-un birou luxos, dar fad, şi închuie uşa. Foloseşte doar mâna stângă - aşa a devenit stângaci – fiindcă cu dreapta ţine non-stop un smartphone mare, cât o carte.
La un moment dat, una din căşti îi cade lui Need Nothing de la ureche. Se aude un zgomot infernal, greu de descris.
Relationshop [Film mut / Spectacol de balet]
Iubitul Actriţei, mai târziu – Soţul ei
Câteva prietene / cunoştinţe şi câţiva prieteni ai Actriţei
Trecători, curioşi, fani şi fane (interpretaţi de sus menţionaţii)
Două Păpuşi: una clasică, frumoasă, din copilăria Actriţei; cealaltă – mare, ”Actriţă”
Poate fi filmat și pe scena unui teatru.
I.
Actriţa citeşte ceva în camera ei. Cu mâna liberă leagănă uşor păpuşa copilăriei care stă pe o pernă. Camera este simplă, luminoasă, cu multe cărţi şi puţine haine care atârnă lângă bibliotecă.
Din partea stângă a scenei, de sus, coboară Iubitul Actriţei (ca un Deus ex machina). Momentul este misterios şi emoţionant, în culori autumnale şi lumini difuze. De departe Iubitul seamănă cu o statuie.
Cu gesturi stranii, de marionetă, oarecum contrariat, parcă trezit într-o planetă necioplită suficient, Iubitul aleargă în jurul camerei-casă a Actriţei, de afară, o cercetează, atinge pereţii – şi cu degetele, şi cu limba – apoi intră de la fereastră, nu din uşa.
După o clipă ce pare a fi prima vedere, Iubitul începe să-i exprime Actriţei dragostea. Uneori, Iubitul se uită în sus, creând impresia că aude voci şi recită.
Actriţa iese cu o oarecare duioşie şi durere din lumea cărţilor, îndrăgostită. Camera i se pare neîncăpătoare. Cartea şi păpuşa îi trezesc un zâmbet duios.
Iubitul începe să-i ţină o cuvântare idealistă. La un moment dat, el îngenunchează. Unul dintre genunchii săi striveşte cartea; celălalt – păpuşa. Din fereastră intră lumini multicolore şi ceaţă.
Actriţa este vrăjită de monologul Iubitului şi cumva suferă pentru că nu poate vorbi la fel de frumos.
Se lasă noaptea.
II.
Actriţa şi Iubitul fac dragoste pentru prima oară. Cu câteva clipe înainte de a se dărui, Actriţa ascunde păpuşa sub pat şi cartea sub pernă.
Iubitul ia perna şi o foloseşte pentru a uşura actul dragostei.
III.
În cameră: Actriţa plânge, iar Iubitul ţine o altă cuvântare, cu faţa spre fereastră. Din gesticulaţia lui, se creează impresia că cineva îl filmează, iar el ştie aceasta şi are grijă să nu rateze. Unele mişcări amintesc de promisiunile electorale, combinate cu înjurături.
IV.
Iubitul face câteva modificări în camera Actriţei, pentru a-şi face loc. Ei s-au hotărât să trăiască împreună.
Biblioteca este scoasă afară, ca să poată intra un pat dublu şi o oglindă mare. Oglinda este pusă pe peretele din faţă. Iubitul are o garderobă bogată mai ales în pantofi. Cutiile de pantofi ajung până sus. Unii pantofi atârnă de tavan, până jos, sau doar până la capetele lor. Uneori le trebuie să ocolească pantofi, ca să nu se lovească.
Iubitul vine cu alte cutii de pantofi, acum goale, şi le pune în jurul patului. Scoate din camera ultimele cărţi rămase, le stivuieşte afară, în curte, şi aruncă păpuşa printre ele.
[...]
”A fost ca o piesă”
Felicitări regizoarei Diana Ligi și excepționalilor tineri actori Iulia Poptean, Doris Dănăilă, Clara Popadiuc, Vasile Onica,
Flavius Călin, Irina Ștefan, care au izbutit să creeze o ambianță magică, de teatru pur, amintind de
hazul și nobila tristețe a comediei de odinioară, după ”A fost ca o piesă” a
Iuliei Enkelana.
Nuvela ”Șah” - în lectura autorului
Festivalul ”București - mon amour”. Muzeul Literaturii Române, octombrie 2012.
Mai multe morți – o singură profesie (eseu)
.jpg) |
| Photo & Copyright Iulia Enkelana |
Acum un deceniu, exilul clasic, în toate
ipostazele sale, încă era o şansă de a nu-şi pierde memoria şi sufletul.
Plecarea din mediul natal, trecerea prin furcile haosului şi încercările lumii
mari, dominată de urbanism, de neprevăzut, de autism colectiv, de sunete şi
mirosuri mai mult necunoscute, decât noi, şi dorul ca expresie a pocăinţei – ca
să nu spun a putinţei de a-ţi rescrie viaţa trecută – nu
ieşeau din tiparul surghiunului antic. Exilul încă era Dispariţia lentă
a exilului şi, implicit, a conceptelor de casă şi dor.
În momentul respectiv, când scriam o parabolă a vinului care nu aprecia
înnobilarea prin stătut în sticlă, ci se văita fără întrerupere că se sufocă,
moare, dispare, până ce s-a eliberat şi a devenit oţet, mi se părea mai demnă
de literatură, decât de viaţă. Era greu de presimţit atunci că oţetul nu
duce niciodată dorul de a redeveni vin.
Pentru a supravieţui în lunile şi / sau anii de început – când cei mai mulţi sunt lipsiţi de o identitate clară şi certă – exilantul este obligat să-şi reinventeze viaţa din care a plecat. Ar trebui realizată cândva, fie şi numai de dragul literaturii, o antologie a acestui gen de fabulaţii, care conţin un procent ameţitor de copilărie şi care, deşi sunt folosite în alte scopuri, ocrotesc metafora. Oameni de nimic, anonimi, dar şi celebrităţi, i-au convins treptat pe ceilalţi, mai ales pe străini, convingându-se până la urmă şi pe ei înşişi, că trăiseră ca nişte eroi, sau / şi victime care merită orice răsplată. În absenţa celor pribegiţi, şi cei rămaşi în patrie au început să fabuleze, în primul rând pentru că nu mai aveau martori care să dovedească adevărul întâmplărilor. Acelaşi fenomen s-a aplicat apoi, rapid, asupra mediatizării cărţilor scrise şi tipărite de ei. O suferinţă, o neputinţă, o cenzurare obişnuită, autentice sau născocite, cereau insistent ca valoarea artistică să fie luată drept merit biografic şi viceversa. Astfel, valoarea individuală a celor exilaţi şi a celor rămaşi, a celor care suferiseră şi a celor care-şi inventaseră suferinţele au început să se egaleze, devenind ambele născocite, deoarece societatea de consum nu agreează trecutul.
Noul roman al lui Ardian-Christian Kuciuk
Doi bătrâni
îndrăgostiți – într-o
perioada în care oamenii par sau chiar sunt mai monotoni și previzibili decât viața – pe numele lor Io și Yo, se muta împreună și toată lumea crede că se retrag doar ca să-și aștepte moartea. De fapt, îndrăgostiții încep în taină o reformatare a memoriei, trăind in prezent ca
orice contemporan asediat de oferte, iar în trecut ca doi copii care
păstrează doar ce nu poate lua moartea. De o inteligență ieșită din comun, rafinați și cu un limbaj deseori șocant de bogat, Io și Yo ”fac curățenie” în viețile proprii cu devotamentul Alzheimer-ului, dar cu duioșia și cu o bunătatea ascunsă maiestuos sub luciditate. Demersul
lor ajută ca cititorul să poată ”citi altfel” mai multe fenomene ale Europei
din trecut și din
prezent. ”De când eram mic, mă
uitam la unii oameni ca măcelarul şi-i cântăream în gând, afirmă Io. Bine, nu era cântărirea clasică. Observasem
eu că unii trăiesc şi dispar ca şi cum n-ar fi avut vreodată o greutate anume, o
prezenţă convingătoare, înţelegi, ca şi cum n-ar fi avut suflet şi nume în ei,
ci doar aparenţă, şi mă gândeam că poate sunt doar personajele unor cărţi. Deşi
unele personaje, vorba aia...”. Cu timpul, fără a-și crede simțurilor, îndrăgostiții ”ies” din vârsta lor,
în același timp cu textul cărții.
Aceasta se restructurează, sfârșitul clasic fiind înlocuit treptat de curgerea întâmplărilor
și a
dialogurilor, având drept scop găsirea
unui început care numai în memorie nu poate fi.
Scriitor de
expresie albaneză și română, profesor
universitar, eseist și editor, Ardian-Christian Kuciuk (pseudonimul
lui Ardian Kycyku, născut la 23 august 1969) este autorul a peste patruzeci de
volume de proză, nuvele, scenarii și eseuri.
”Epocalipsa”, roman, 96
pagini, Editura Librarium
Haemus, București, 2014. ISBN: 978-606-8093-66-6.
Cartea se găsește la Librăria Syntagma din Bvd.
Liviu Rebreanu 6A, Galeriile Titan,
București, Tel: +40 722 207 643 | +40 314 382 017, dar și în câteva
formate electronice.
HaemusPress
You and other stories
 |
| You and other stories |
"There are people that have survived feeding themselves with paper. There are even writers that eat paper. The forerunner of these is that anonymous monk who used to write with his right hand and to eat with his left hand. There is told that one revealing morning, he realized he had eaten everything he had written. What had really happened inside his body? What might mean the act of writing, the writer, immortality, and the potential readers for him?" [The Author, Uneaten Papers]
"Ardian-Christian Kyçyku is a writer of Albanian descent, who settled in Romania in 1990. He wrote 20 novels in Albanian, and, during the last 10 years, he published a few novels and stories in a perfectly assimilated Romanian language. In Albania, he is vaguely known; here, in Romania, not even that. But his books are a revelation. I will mention here his recently published novel A Dying, Glorious Tribe (1998). In culturally normal conditions, Kyçyku would be seen as an Eastern-European Marquez. But he is just considered an "artistic brain," transferred from Albania to Romania. And he has the weird status "between a professional cultural renegade and an old cosmopolitan," as he defines himself. I consider him a Romanian writer, in a space that used to be called Thracia a long time ago, from the Carpathians to his Illyria. Kyçyku is the wonder child of a Romania remembering she was once Thracia… and who is today stressed out because she cannot find any collapsing or perhaps redemption allies" [Plural Magazine, Romania's Thracian Memory, Bucharest, Vasile Andru]
