Elev în clasa a 5-a, Martorul care
a purtat de-a lungul vieții poreclele Gutenberg
și Plumbuitul îi dă foc unei cărți
considerate o capodoperă a noii literaturi. Este pedepsit ca într-o carte
povestită. Din acea clipă, el nu mai citește nimic, decât cu „dimensiunea de papagal a memoriei”. Iar
legătura sa cu cărțile și cu personajele, inclusiv cu unele mai vii decât mulți
muritori, nu se înscrie în niciun tipar.
 |
| Original graphic: A.-Ch. Kuciuk |
"SUFLEURUL: Nu doar iubita mea fiică, ci și băiatul, și mama au insistat să-mi vadă fața, deși vocea mea, cel puțin pentru ei, e inconfundabilă. Potrivit învățăturilor Maistrului Sufleur, am izbutit în timp să am vocea unică. Corectează în așa fel, mă sfătuia, încât ei să fie convinși că vocea ta iese din interiorul craniului lor. E o magie, o chestie, spunea Maistrul. Că, vezi, tu, Romică, vocea, sunetele, modul cum le combini, transformă craniul. De aia unii sunt numiți cap-pătrat, că n-au continuitate și muzică, ci doar colțuri. Totul sună rimat între colțuri, dar este rima disperării, a plictisului profund, a neputinței, nu a muzicii… Craniile lor nu se supun cadențelor superioare, nici ritmului de sus. Moare orice text, fie el scris și de Goethe, de Cehov, de Ibsen, de Pirandello, în capetele cubice. Doar capetele sferice merită să fie dezgropate și expuse prin muzee în viitor. Numai ele dețin dreptul să ne reprezinte. Altfel vor crede urmașii că n-am purtat capete pe umeri, ci cutii de alimente, veceuri personalizate de unică folosință, conserve, urne pătrățoase. Gândește-te o clipă la scoicile de pe malul mării. Dacă una e strâmbă, ce soartă crezi că se poate desluși, ascultând-o?! Ce soartă pot înmulți scoicile pline de zimți și colțuri?! Uită-te ce cap mi-am căpătat eu după atâția ani de suflat din cușcă. Să-ți zică veteranii din teatru cu ce cap am intrat eu aici, jurai că-i ceas de perete golit, chiar fără cuc, și uită-te singur cum ies. Dacă-mi trage cineva vreun glonț, nu mă poate găuri, că glonțul n-are unde să se oprească. De aia și buncărele se fac sferice. Pune mâna și află singur cât de perfect rotund mi-e capul. Bunul meu Maistru, era devotat cum rar se mai întâmplă… Spre sfârșitul misiunii i s-a dereglat și lui respirația și a luat-o într-o direcție sub nivelul lui. N-am descoperit legăturile, dar dereglarea respirației i-a stricat ritmul amintirilor și a început să intervină din cușcă, băgându-i în gură lui Hamlet cuvintele unor personaje jalnice din prezent, lui Faust – cuvinte ale lui Mefistofel, Margaretei – replici ale Julietei sau ale Ofeliei, acesteia – înjurături ale unor curve drogate, lui Don Juan – versuri de pidosnici... A fost dureroasă pensionarea Maistrului meu. Din nefericire, nu s-a gândit nimeni să-l serbeze. Am secat și noi două sticle de coniac la cârciuma Fabricii de Ochelari. Ni s-au alăturat și câțiva muncitori. La un moment dat, Maistrul și-a pus sticlele goale ca pe un soi de binoclu și a declarat: Nu vă pot spune cât de departe văd eu acum. Dar nici nu vreau să vă ispitesc… știind că nu puteți ajunge nici morți acolo. Am zis corect?! Foarte corect, au strigat muncitorii entuziasmați, făcându-mi mie cu ochiul, cu ochii ăia care stau o viață înconjurați de sticlă, foarte buni pentru a înlocui ochi de sticlă, presupun… Dumnezeu să-i dea privirea visată… Am fost profund emoționat când am aflat că vine și-mi urmărește evoluția din sală, ca simplu spectator. Plătea bilet ca orice snob sau nechemat, fiindcă nimeni nu-i făcea reducere, iar unii, supărați că-i corectase și în discuțiile libere, nu-l băgau gratis. O dată nimerise lângă familia mea. Că mai veneau și ai mei să mă simtă, cum s-ar zice. Copiii erau încă mici, nu știau nimic despre teatrul cu oameni și nici despre viața cu păpuși. Dar erau mândri că tata este printre cei mai importanți, deși nu se vedea niciodată. Și au așteptat sărmanii – țineți minte, iubiții mei? – ca printre aplauzele frenetice să apar și eu, să mă închin în fața necunoscuților, să primesc flori. Ptiu! De-aia nu ieșeam niciodată, știți treaba cu florile… Au așteptat la toate bisurile posibile, apoi au sărit pe scenă și atingeau sau încercau să le smulgă măștile actorilor, măști care, de fapt, erau fețele actorilor, convinși că sunt deghizați... Dar nu era ca acum, o piesă fără chipuri, ci ca atunci: o viață cu măști… Sau viceversa… Ei, scumpul meu Maistru Sufleur s-a străduit să-i lămurească pe copilașii mei iubiți. Nu mai țin minte clar ce le-a spus, dar bănuiesc că ceva despre legătura sau asemănarea mea strânsă cu autorul piesei, un anume Shakespeare, care nu doar murise cu secole în urmă, dar nici nu se putea spune cu siguranță dacă existase pe bune, fusese autor, personaj, actor, bărbat sau femeie sau o entitate neclară... Mă rog... Cert este că ai mei copii începuseră să se poarte de parcă îi concepuse și îi creștea vreun geniu mort de mult, nu un simplu sufleur al unui teatru mereu la un pas de desființare... Chiar ani mai târziu, beat criță într-un bairam, Adi al meu a insistat să am grijă ce fac cu drepturile mele de autor..."
Exodul sufleurilor -
stereodramă
În loc de motto: Nu puteam ghici dacă, vorbind fără oprire,
îndepărtam ziua în care nu vom îndrăzni
să scriem, ca să nu se simtă discriminați analfabeții (funcționali și
nefuncționali).
Am preluat titlul dintr-o carte scrisă în anul 2003 și încă nepublicată. Eroul principal este un mare poet nenumit, netipărit și cunoscut doar de o mână de muritori care n-au nicio legătură cu literatura, deși aceasta ține enorm la ei și uneori nu poate supraviețui fără ei. Contemporanii pot bănui că ar fi poet doar dacă judecă după sărăcia într-adevăr cruntă a Poetului. Viața lui se derulează ca într-o piesă de teatru care se joacă în timp ce e scrisă și invers. Poetul nu și-a putut permite încă din secolul XX să meargă la un spectacol și, grație umbrei dese în care trăiește și scrie, poate spune multe adevăruri amare sau deranjante, fiindcă nu îl ascultă nimeni, iar cei care-l ascultă ori deformează spontan cuvintele, ori n-au chiar nicio putere de a schimba starea lucrurilor. Una dintre acele metafore excesiv de cifrate ale urbanisticii a făcut posibil ca Poetul să locuiască într-un bloc plin de savanți care niciodată nu sunt prea săraci, dar care, pentru a alunga orice deochi, invidie și ghinion potențial, se plâng cu atâta insistență, verbal și în scris, încât Poetul uneori chiar regretă că nu este mai sărac decât este, deși mai sărac ar însemna mort și în memorie, iar alteori crede că vecinii își au plângerile în locul respirației și nu îndrăznește să-i lase fără suflare. El știe că a devenit aproape o lege ca mereu alții, nu tocmai cei îndreptățiți, să vorbească și să se plângă în numele sărăciei tale, dar este oarecum frământat de impresia că, tot vorbind în numele tău, alții te consideră mort, sau chiar te ucid în rate. Poate trebuie să vorbească cu și mai puțini oameni, fie și pentru a putea scrie mai mult.
-
Știam că nu suntem la modă, iubita mea, - zâmbi Io. Căci tu doar arăți și nu
ești cu vreo douăzeci de ani mai tânără.
-
Ciocolata crede altceva. Nu vrei mai bine să ne mâncăm?
- Ba
da. Aici și oriunde altundeva.
Io tocmai
descoperise că, odată cu dinţii craniului şi cu sarmalele, dispăruse şi brâul
acela de piele cu unelte chirurgicale. Se îtoarse brusc:
-
Tort?! De la Dini? Păi, n-am scos eu şarpele mizeriei din Dini acesta pe scenă,
după zborul balonaşelor?
- Nu,
iubitule. Cu Dini te-ai împrietenit, chiar ţi-a devenit un fel de discipol.
Jură şi în presă că și-a găsit în tine duhovnicul.
- Şi cine a scos şarpele mizeriei din el?
Sufleurul stă în poziție de lumânare, cu craniul între palme.
SUFLEURUL (Cu ochii închiși)
Chestiune de
cadență-i viața, dragi mei
Ba chiar și
soarta, sper că nu sunteți mai mulți
Decât permite
azi o îngropare
Desfășurată-n
liniște și respectare-a legii
De nu auzi,
inutil vezi ceva
Iar eu acum am
bănuieli serioase
Că munca lângă
Fabrica de Sticlă
Mi-a ascuțit
auzul de putem jura
Că nu sunt
prinț, ci un ceasornicar
În cușca lui
zidită-n umbra gloriei
Zbătându-se câinește
să repare
Un ceas de
parc-ar repara chiar Timpul
Scuipând din
când în când plin de mânie
Sau doar de
crunta forță a obiceiului
Nu propriile
palme, ci ceva
Sau chiar pe
cineva ascuns
În lunga vale a
nevăzutului
Dar cine-a zis
sau cine a scris
Că nevăzutul e
doar vale și nu mare
Că Timpul sau
chiar ceasul merg mai bine
'nainte să se
strice sau, să zic,
După ciudata
caznă a reparării...
Lasă craniul pe podea, îl privește cu o oarecare duioșie, apoi îl ridică și îl aranjează în pălăria plină de flori și pene a unui costum de damă.
SUFLEURUL
Mai întâi voi sufla împrejur, ca să alungăm deochiul sau… mai exact: deurechiul… Într-adevăr se zice ”A văzut moartea cu ochii”, dar să mai vadă și cum sună moartea… Apoi să judece dacă se impune sau nu neologismul meu…
