Ultimul fluture sau vierme al planetei

 

Recitesc în gând poeziile frânte rostite la reîntâlnire, golite de sobrietatea momentului. Mutate de acolo, devin toate clișee și mi se pare că le-am scos sau mi-au ieșit din gură ca și cum mă chinuiam să vând ceva, poate pe mine însumi (sau pe vreunul dintre frații gemeni, siamezi etc.). Nu scriam ca să trăiesc, ci trăiam ca să scriu – din acest motiv, ceea ce rosteam de la o vreme mi se părea din ce în ce mai lipsită de importanță. Altfel, ar însemna că singurătatea nu-mi este Casă. Dar am spus de la început că eu nu suferisem cumplit sub dictatură, iar deseori suferința este răsplata. Suferința ne ocrotește de ceva cu mult mai grav și în mare parte necunoscut, ci doar bănuit, adulmecat, imaginat. E ca atunci când suferim de-a lungul unei călătorii, fără a știi că orice întârziere, durere, nemulțumire, între timp, îi disperă pe unui care așteaptă să te omoare.

Zo-om

Prose in Albanian

„Naimi”, Tirana 2023 / „Librarium Haemus”, Bucharest 2024

Zo-om is a literary exploration along a metaphorical, fractured border-line, weaving together punctuation-like symbols and an anxiety-laden emptiness. It probes the fluid, silence-charged boundary between animal and human. The human side crosses this boundary often via deliberate – or sometimes unavoidable – silence. The animal side communicates through "speech without words". The narrative unfolds in seven interconnected parts, titled: Short Eastory (An author-crafted word), Cage, Clean, Borrowed voices, The heritage, l.o.l., More hidden than Literature. These parts collectively span not only Albanian, Balkan and European contexts but also broader universal sensibilities and mentalities. The author constructs the concept of “Zo-om” – layered term evoking: Zoo(logy), Zo-om* (with ”om” meaning “human” in Romanian), Zoom (as in “magnification” in English). It's a creative weaving of linguistic and semiotic meanings, characteristic of Kyçyku’s stylistic innovation. ”Zo-om” stands out as a philosophical and poetic narrative, rich in semiotic layers and linguistic play, emblematic of Kyçyku’s broader oeuvre – marked by cultural reflection, bilingual expression, and experimental form.

Într-un sâmbure de diamant

Întoarcerea în insula în care, prin scris zilnic, se poate regăsi limba (privirea) copilăriei

Bergman se întoarce în dubla casă și acasă, cu memoria unui exil care i-a clarificat granițele dintre Text și realități, teatru și film, limbaj cotidian și limbaj superior, valoare artistică și hegemonie mediatică, etnic universal și universal etnic, singurătate creativă și singurătate socială, artist și autorități de orice gen, inspirație și meserie etc. Această luciditate este o armă pentru ocrotirea copilăriei și mai ales a privirii ei. 

Când lucram la Residenztheater, - mărturisește, - mă gândeam deseori la Teatrul Dramatic Regal şi-mi era dor de acasă, de propria limbă, de prieteni şi de viaţa noastră în comun. Acum când sunt acasă, duc dorul provocărilor, certurilor, bătăliilor sângeroase şi a artiştilor care înfruntă moartea.[1] 

De fapt, copilul învelit de adultul Bergman, înfruntă mai multe morți de când s-a retras sau a ieșit la Fårö.

Martor ocul(t)ar

 

Am stat o dată cu părinții pe malul Lacului Ohrida, seara târziu, și se auzeau doar valurile și vântul care parcă inspecta dacă orașul s-a pustiit cum trebuie, când un stol de pasări mari a țâșnit din nevăzut și a zburat atât de aproape de noi, încât puteai jura că vor să ne scalpeze. Le-am privit speriat până când le-a înghițit cerul, iar cerul era plin de stele, neuman de clare, și mi-au picurat toate cât ai clipi din ochi și mi s-au înfipt peste tot ca niște ace fără capăt, de am simțit că sunt orb, dar viu / viu, dar orb. Părinții m-au luat apoi de mâini și am parcurs bulevardul mai mult suspendat în aer, decât cu picioarele pe pământ. La un moment dat, mi-am întors capul să văd dacă mai apar păsări: între lac, Muntele Secat și cer am zărit umbra albă a unui om cu pălărie și baston și umbra neagră a unui cățel, dar și invers. Se numea Lasgush Poradeci[1] – și pășea prin alb și negru într-un ritm ciudat: poate stelele fuseseră pliscuri. M-am simțit întru totul neputincios: Cum puteau fi ucise atâtea păsări?! Căci titlul de glorie al copilăriei noastre în acel colț de rai numit Pogradec nu erau premiile, laudele educatoarelor, admirația adulților, recitarea unor poezii sau scrierea fără greșeli a unor fraze complicate, ci să omori cu praștia o pasăre cât mai frumoasă. Dacă era și rară sau pe cale de dispariție, gloria devenea pe viață. Praștiile noastre erau adevărate opere de artă, mult superioare pistoalelor, tunurilor vechi de la Muzeu, sau tancurilor care veneau în fiecare vară să păzească liniștea Comandantului Legendar. Frumusețea praștiei, dublată de mândria că omul putea realiza ceva atât de ingenios, garantau o precizie greu de catalogat și chiar o anumită longevitate. Te simțeai nu doar mai sigur, ci și mai împlinit (în avans) când știai că poți ucide o pasăre. Umblai apoi cu trofeul prin oraș, pe la rude, și câte un necunoscut sarcastic te întreba: Ce ne-ai ucis azi, o king[2]? și îți ura La mai multe.

3 short semiotic films

 

– KeynemaHouse: "Knowing literature through images - and vice versa"

„I make these so-called semiotic films as a way to stay silent. Perhaps someone, by watching them, will hear / read themselves.” A.-Ch. Kyçyku

Posters by KÜdesign©

Confrați și alte texte de nelepădat

(...) 

Ne-am întors în staulul de dormit spre seară. Parcă ne luaseră creierii foc. Înfuriat că ofiţerii nu se ţinuseră de cuvânt – chiar promiseseră că ne organizează o serată de dans, după ce zdrobim duşmanul – cineva dăduse foc saltelelor. Mirosea a vomă şi a regrete de sinucigaş. Am avut totuşi luciditatea să nu ne trântim peste saltelele aprinse. Primul care a căzut sub ele, a fost munteanul Amintire H., băiat înalt şi drept ca stejarul. Drept şi-n suflet, precum Legea Munţilor. Vrând să măsoare tăria glonţului, în fragedă copilărie, răpise din cuiul Odăii Bărbaţilor puşca superbă a străbunicului, puşca placată-n aur de nenumărate karate, înfipsese ţeava pe palma dreaptă, şi trăsese trăgaciul. Se alesese cu o gaură frumoasă, în formă de garoafă, pe care şi-o flutura cu devotament de câte ori oficialităţile urcau în munţi, ca să vadă cum nu mor de foame urmaşii vechilor barzi. Un poet smulsese chiar o metaforă pe atunci, o chestiune cu „rănile noastre de ieri se făcură garoafe-n pălmuţele copiilor”. Detesta în mod deosebit, poate genetic, pierzându-şi tot calmul alpin, băşinile glumeţe ale camarazilor. O astfel de ciupercă invizibilă era la un pas să-l trimită în carceră. Nefericitul în a cărui burtă crescuse ciuperca aia, pesemne după una dintre lungile ploi ale capitalei, şi-o scosese pe neaşteptate în aerul prea strâns al biroului militar, unde ofiţerii ne ţineau cuvântări mai subtile. Aşa de puturoasă fusese ciuperca respectivă, încât făcuse să dispară fulgerător în uitare numele trăgătorului. Dar nu şi trupul lui, chipul, soarta.

Emp(a)tycon - proiect

 

(Between empathy and emptynees 

– moments of abysse and grace along a semiotic journey)

[21 grafici originale, o poveste, o instalație interactivă 

și o întâlnire]

Evidențierea elementelor specifice ale experienței dislocării și care trebuie ocrotite de majoritari, dar și de minoritari, ar reduce ”suprapopularea” cu inși / comunități care mimează identități din interese preponderent pecuniare. Există un străin etnic, să spunem, și unul contemporan (care nu se regăsește în realitățile cotidiene), în contextul unei înstrăinări care, dacă va fi orientată spre spiritual, cred că poate fi extrem de benefică nu doar la nivel individual. Tematica mi se pare demnă de aprofundat mai ales de către cei care confundă informarea cu cunoașterea. Proiectul transmite discret și anumite învățături concrete despre cum poți fi atât de străin cât este necesar pentru a nu-ți pierde numele.

 

Public-țintă al proiectului: cei care, din cauza extinderii artei pentru mase largi, ghidată de rating și adaptată la cerințele celor mulți, sunt supuși unor presiuni ce vizează pierderea treptată a respectului de sine, neînțelegerea rostului culturii de calitate și chiar renunțarea la a se implica – fie și prin bucuria participării la acte artistice deosebite – la menținerea, dacă nu chiar la ridicarea calității vieții cotidiene și nu numai.

Prezentarea in PDF 

Creații și cr-at-ime

Un băiețel albanez al anilor ‘80 e îngrozit când află că un vultur a aruncat de sus o broască țestoasă peste capul lui Eschil, crezând că este o piatră, și l-a ucis pe geniul antichității. Băiețelul înființează un grup de paznici ascunși și începe să păzească capetele scriitorilor realismului socialist care veneau în vacanță la Pogradec.

Cartea urmează îndeaproape modalitățile cum unele dintre întâmplările copilăriei se transformă mai târziu în metafore și mai ales viceversa. ”Reînviind” fragmente-cheie ale limbajului și ale percepției poetice din mentalitatea zonei Pogradec, naratorul meditează asupra sălbaticei lupte a limbii de lemn, atunci și acum, împotriva Limbii Superioare (spirituală); împotriva creației artistice ca expresie a idealismului, și împotriva cunoașterii corecte a sinelui, cunoaștere care deseori îi separă pe scriitori autentici de ceilalți.

[Autorul despre “Creații de copilărie” (Kri-ji-me fëminie)”, sau ”Limba ca cea mai înaltă expresie a respirației” – o convorbire cu Bajram Sefaj, 2021. * Notă: cuvântul Kri-ji-me are dublu sens: Creații și crime: Krijime / Krime, SQ]

Fragment/e

Strălucirea vulturului a pălit când am aflat că-l omorâse pe Eschil. Știam doar că fusese un scriitor renumit al Greciei antice; patruzeci de ani mai târziu, într-una din acele perioade în care ești arhiplin de literatură (ce ți se pare viață) și te convingi că n-a mai rămas vreun lucru esențial de gustat sau uitat, cu cap de bărbat și minte de copil, m-am gândit că nu vulturul, ci inspirația, jignită sau deja prea obosită, luându-și trup și gheare de vultur, îl pedepsise pe Eschil din motive cunoscute doar de Moarte.