Invitaţie la Orbire [Acum şi în rate]

Mi-am redeschis ochii în sala întrunirii de la Neptun şi am văzut mai limpede ca niciodată cum orbirea se grăbea să domine, într-un mod misterios şi carismatic, nu doar spaţiile albe dintre cuvinte sau din spatele lor, ci toate cărţile noastre. Se pare că genialul Gutenberg avusese o criză de orbire sau de vedere exagerată, când crezuse că spiritele noastre vor orbi dacă vor continua să scrie doar prin viu grai. Dar acum spaima lui rezulta a fi prea poetică. Orbirea îşi extinsese treptat domnia cu ajutorul cititorului, iar noi deveneam cu timpul proprii noştri cititori, pe urmă: cititori ai cititorilor noştri, până ce ajungeam să ne repovestim cărţile şi să vorbim singuri. Apoi ne dădeam seama că limbile noastre materne, dar şi unele dintre limbile de adopţie devin zilnic de o mai mare strânsă circulaţie sub presiunea unei limbi de circulaţie globală ce putea fi denumită aproximeză. Luam calea pribegiei, cu sau fără vrere. Exilarea subînţelegea şi un procent de orbire. Erai smuls de undeva (şi de cândva) şi, ca să poţi supravieţui, trebuie să recreezi ceea ce ai pierdut, deşi nu mai vezi clar ce anume ai pierdut. Nici nu poţi. Recreezi, de fapt, o lume care poate n-a fost niciodată cum ai văzut-o tu timp de o copilărie, o tinereţe, o bătrâneţe. O recreezi doar fiindcă nu te crezi în stare să rezişti lipsit de rădăcinile lăsate în ea. Dar la ce bun rădăcinile, dacă nu le pot lua cu mine?! Cu sau fără rădăcini, în limba maternă sau de adopţie, descopereai uşor cum exilul unora era orbirea altora şi invers.

Îmblânzirea ceștilor de cafea

"Dar mai întâi a răpit-o printr-o altă invenţie uluitoare; o cu totul nouă meserie, o meserie nemaiauzită.

Efigenia rămăsese înmărmurită ascultând vitejiile neamului Toacă, de la Marele Descântec al lui tata socru, până la ibricele sculătoare, povestite cu umorul de neîntrecut al Mamei Mamelor, dar noua născocire a Sfârşitului, cea de după lucrarea oraşului, aproape că a dus-o la un orgasm spontan.

Deja se vedea soţie a lui, mireasă de vis, admirată de toţi orăşenii, admirată chiar de soldaţii străini, chiar de marele Sultan, care profitase şi dânsul câte ceva din duhul ibricelor sculătoare.

Se vedea mireasa unui băiat-minune care dăruise deja oraşelor – judecând după mişcările graniţei – o întreagă oaste de copii zămisliţi sub zodia ibricelor. Mireasa unui mare înţelept, a unui mare profet, a primului îmblânzitor de ceşti de cafea, din lume.

Sfoara

 

Sfoara

Iulia Enkelana: Dacă există o voce

Cartea în format digital

Aproximeză

Primele cadouri dăruite mie de noua vedere, în loc de foi albe sau flori, au fost nişte răni. O colecţie întreagă. Răni sângerânde, din cele despre care credeam că există numai în cărţi, numai în filme lacrimogene. Un arhipelag de cerşetori jegoşi, prefăcuţi, zgomotoşi, fii şi nepoţi ai cacofoniei, în zdrenţe şi  pete de mâzgă, mişunau printre geamantanele Gării de Nord, înfiorând gerul sarcastic cu petiţiile lor bizare. Habar n-aveam ce-mi puteau cere. Unul fără picioare m-a urmărit până la gura metroului cu nişte sărituri mute, de tarantula, crezând pesemne că putem face un scurt schimb de experienţă în domeniul rădăcinilor smulse. După răni, am dat de nişte străini care vorbeau singuri.

Short Eastory

I-am uitat numele, dar țin minte că, în mare secret, mulți dintre noi îi admirau pe dușmanii din filme și spectacole, poate fiindcă ei rosteau lucruri pe care nici în vis nu îndrăznea să le gândească cineva. Cu prețul vieții, dar puteau.

Eram în clasa a șaptea. Profesoara noastră de literatură se numea Libertate* și n-o ducea prea bine. Rămăsese văduvă și putea purta negru doar o zi pe săptămână, căci Partidul nu-i permitea Morții să umbrească culorile învingătoare ale vieții noastre. Alesese de undeva o piesă și o rescrisese pentru noi.

Când am tras la roluri, cum s-ar zice, Shórti** m-a ales să fiu Spion(nul). Replica-cheie a rolului meu era: 

- Ehee, maestre, ăștia nu te iartă!”, 

Ăștia fiind tinerii care omorau dușmani. 

Maestre era un coleg ales ofițer străin, cotropitor, la fel de dușman ca mine.

A repetat fiecare acasă, fiindcă nu era timp până la premieră. Piesa asta fulgerase peste noi ca o moarte sau fericire năprasnică.

Nu aveam emoții, ba eram chiar exaltat, căci aveam să mor, deși cumplit și doar pe scenă, dar să mori era de pe atunci pentru mine o dovadă că ești ales, fie și doar pentru a afla înaintea altora dacă există lumea cealaltă.

M-au ucis la Vatra de Cultură a cartierului, o clădire aproape pariziană. Am așteptat să-mi sune ceasul în culise, într-un costum negru pe care Libertatea îl micșorase în așa fel, încât să nu difere mult de un vechi coșciug plouat.

Am început să mă învârt pe scenă, dar negăsind nimic în centrul ei, a trebuit să mă învârt în pătrat. Cândva am rostit cu o voce necunoscută: 

- Ehee, maestre, ăștia nu te iartă!” 

– și brusc au năvălit pe scenă patru din ”Ăia”, l-au sugrumat pe Maestre și au îndreptat spre mine câteva puști de lemn.

Am căzut înainte ca gloanțele invizibile să mă ciuruiască, dar nu de frică și nici ca ei să se omoare între ei.

O fetiță a țipat sau a sughițat la moartea mea. Una singură, ca o prevestitoare a monogamiei.

Dar undeva greșisem, fiindcă Libertatea ne ordonă tacit să repetăm scena, poate ca eu să nu mor înainte de a fi ucis.

Sala încremenise.

Mi-am reluat învârteala în pătrat, am rostit replica cu limbă de moarte, ”Ăia” au năvălit iarăși, dar acum opt, nu patru, și înainte de a-l sugruma din nou pe Maestre și a mă ciurui pe mine, au urlat în cor: 

- Niciodatăăă!

Avusese/m dreptate: ăia nu te iertau, de cel puțin două ori.

Aplauzele au continuat și afară. Dădeam și eu din palme – fusesem ucis, dar mai murise un trădător! – rugându-mă să fi murit exact cum stabilise Partidul, ca o javră, porc și alte vietăți proscrise de lozinci. Dar nu mă opream din aplaudat și fiindcă una dintre spectatoare, precum am văzut cu ochii scoși de moarte, lăcrimase.

 

La doar patru decenii mai târziu, m-am aplecat în gând asupra celui ucis și i-am spus: ”Ehee, ăștia te decorează, maestre martir al integrării”.

2020 

* Lirí – în limba albaneză.
** În albaneză are sensurile de sorți, soartă, destin.

Omniprezentul déjà vu al omului / fragment din romanul "Asediu" (2003)

Tati insista mereu, mai ales când se făcea mangă la ţară cu bunicul, că un scriitor care n-a murit sau n-a înnebunit pâna la 30-35 de ani, nu este bun de nimic. E de-a dreptul secătuit, de prisos. Având o viaţă tumultoasă, dusă deseori pe muchie de cuţit, Tati mai fusese tentat să devină şi scriitor, dar, din păcate, ispita aceasta începuse să-i zbârlescă spiritul doar după ce trecuse de treizeci de ani şi nu intenţiona să moară la un an doi după semnarea primei capodopere. Potrivit socotelilor lui Tati, domnul scriitor V. Botezu, unde Helio a fost ascuns după stagiul deja militar satisfăcut la cuibul lui Năframă, putea fi considerat la cea de-a doua tinereţe a sa. O tinereţe glorioasă, cu trei căsnicii destrămate şi cu doi copii părăsiţi la activ. O tinereţe cu mai multe cărţi editate, şocante, comentate, bârfite şi elogiate, decât ani. Printre manuscrisele sale încă nepublicate, un loc de frunte ocupau tratatul filosofico-semiotic «Critica cacofoniei pure» şi uluitoarea teză de doctorat, nesusţinută, «Omniprezentul déjà vu al omului mileniului III şi clişeul ca dimensiune a Apocalipsei». Frânturi scânteietoare din cele nouăzeci şi nouă (şi... concluzii) ale acesteia din urmă, Helio avea să înveţe din belşug.

L'anno in cui fu inventato il cigno / videolettura

"L'anno in cui fu inventato il cigno" Romanzo tradotto dall'originale in rumeno ("Anul in care s-au inventat lebăda", Bucarest 1997) da Giuseppe Stabile

Pubblicato da Besa Muci

L'immagine in copertina: Ardian-Christian Kyçyku

Nardò, Italia 2021 

Ideazione, sceneggiatura, riprese (Pogradec, Albania; Bucarest, Romania), montaggio e voce: Ardian-Christian Kyçyku 

Musica: Frammento di J. S. Bach, Suita Francese n. 5 in sol maggiore, BWV 816: III. Sarabanda, interpretata da Vadim Chaimovich

Sono stati utilizzati anche brevi pezzi di vari materiali cinematografici

Fonte: Youtube 

RO: "Am privit oraşul. Fereastra înaltă nu-mi permitea să văd pământul, trecătorii, cuplurile de îndrăgostiţi, curvele şi nici şoaptele somnoroase ale serii. Lumina agonică a zilei ninsese peste lac, încet, mută, ca să ia forma unei piramide cristaline, înfigându-se din ce în ce mai adânc în apele întunecate. Apa se luminase fulgerător, amuţită poate datorită absenţei oricărei schimbări în ritmul veşnic, pe urmă devenise pământie, pe urmă: de un verde închis, gri, bleu marin, neagră, iar sângele acestor transformări, uimit şi rarefiat în aceeaşi muţenie supraumană, se vărsase lent de-a lungul orizontului. Nici o pasăre, nici un zbor, nici un zâmbet. Sângele a fost la început roz, pe urmă portocaliu, albastru visător, bleu. Cu ochii închişi, mă gândeam că astfel se lăsa noaptea peste tărâmurile morţii frumoase, în care trăiesc fiinţe dure şi neasemuit de iubitoare, fiinţe tăinuite în chiar deschiderea lor şocantă, în sinceritatea cumplită a celor care nu cunosc spaima falsă faţă de moarte şi nici tăria ipocrită şi otrăvitoare a oamenilor sclipitori, dar văduviţi de suflet; astfel se lasă amurgul şi noaptea peste tărâmurile morţii frumoase în care oamenii nu numai că nu se tem de moarte, ci şi visează la ea ca la o femeie, zboară cu ea, mănâncă cu ea, dansează cu ea, zâmbesc cu ea. Mă gândeam că deseori sperma era pentru trup ceea ce era lacrima pentru suflet. Şi cât ai clipi din ochi, cât ai clipi din puşcă, cerul s-a aplecat peste bolta orizontului şi-a înghiţit, într-o iubire lipsită de cuvinte, toate culorile absenţei sale, toate dorurile şi rănile logicii, toate regretele absenţei noastre în el, şi nu ştiu cine a plâns sau s-a plâns în mine; ştiam doar că suta de ani nu dura mai mult, nu durea mai mult, iar eu puteam s-o trăiesc în linişte, fără grabă, puteam chiar s-o înghit, şi să zâmbesc copilăreşte cu dorinţa de a vrăji o altă expresie sau formă a timpului. Eram singur, o piatră ar fi crăpat în locul meu, nu eram din piatră…"

[Ardian-Christian Kuciuk: "Anul în care s-a inventat lebăda", roman, București 1997]

Interview RO